“Cabron!”

Când pe rezervarea avionului ți se spune că pentru zborurile internaționale să vii cu 3 ore mai devreme și dacă nici nu cunoști aeroportul și procedurile, este bine să faci exact așa. Ceea ce am și făcut, fiind însă și mânat de dorința de a evita traficul de dimineață, ajungând la ora 8:10 în aeroport și la 8:20 la coada de check-in (sistemul refuzându-mi checkin-ul online).
Aici urma să înceapă aventura mea cubaneză.
În primul rând eu n-am mai văzut atâtea bagaje în viața mea. Părea că jumate de Mexic se muta în Cuba…și toți cu același avion: al meu!
În al doilea rând, așezându-mă la coadă, am fost întâmpinat de un tip în trening (Puma) cu steagul Cubei pe el, care m-a întrebat dacă sunt pentru zborul de 11. I-am confirmat și mi-a spus că asta e coada. Aveam să realizez după 10-15 minute că tipul îi întâmpină pe TOȚI pasagerii și întotdeauna era ultimul la coadă, ca și cum ar fi fost un dop care o închidea. La urma urmei dacă ai prins o expatriere în Ciudad de Mexico bănuiesc că asta vine la pachet și cu ceva îndatori și rapoarte pe care trebuie sa le faci regulat. Pe scurt, omul nu-și făcea decât datoria iar eu n-am putut decât să mă mir cum a putut să evolueze uniforma „băieților cu ochi albaștri” în ultimii 30 de ani: de la costum maro cu cravata albastră, la trening Puma cu steagul țării pe el. Și să mai spună cineva că societatea n-a evoluat către transparență.

Fast forward, 2h mai târziu eram îmbarcat în zborul de Havana, care a fost listat ca „întârziat” abia 15 minute după ora la care trebuia să decoleze, mañana având evident mai multe nuanțe. Moment în care m-am gândit că avionul putea concura (și câștiga) pentru primul Mega Image zburător, având în vedere bagajele din cală.
Zborul, de cca 2h1/2, a decurs fără peripeții până în momentul în care, aproape de aterizare fiind (probabil pe la 2000-2500 de picioare), pilotul trage de manșă și dă motoarele la maxim. În călătoriile mele am avut 4 sau 5 aterizări ratate (una chiar de 2 ori la rând, cine ar fi zis, cu Swiss Air in Zurich), dar întotdeauna pista era la vedere și era clar ce s-a întâmplat. De data asta însă era prea departe sa fie vorba de aterizare ratată și m-am gândit că era vreun conflict de trafic. În următoarele 30 de secunde am aflat că nu era. Când ești zgâlțâit ca în mașina de spălat, cu tambur orizontal, iar câțiva pasageri (-ere) o iau în serios țipând, dar nu genul montagne russe, e altceva decât traficul. Și era! „Tormenta en la pista” nu mai avea nevoie de traducere. Și chiar daca avea, puteai să o vezi pe geam. Am admirat astfel cca 25 de minute una din cele mai spectaculoase furtuni, căreia i-am dat ocol în speranța că ne va elibera pista. Și a făcut-o în cele din urmă, mai mult noi strecurându-ne pe sub ea direct pe pistă, decât ea îndepartandu-se de aeroport.

• 

Prilej pentru companionii mei să aplaude vârtos, nu odată ci de două ori: odată la touch down și a doua oară după ce avionul a fost frânat pe pista. Iar strigătul unui pasager către piloți, care se aude și pe înregistrare, la touch down, a sumarizat perfect situatia: „Cabron!”
Bienvenido en Cuba deci, și mă gândeam că dacă și Revoluția ar fi prins o furtună pe pista acu’ 60 de ani poate istoria era alta acum.
(“Literally meaning “male goat,” cabrón is a Spanish slang word roughly equivalent to the English bastard, badass, or dude, depending on context.”)

In aeroport controlul de pașaport a durat fix doua minute cu tot cu coadă. Probabil polițiștii (doamnă în cazul meu, foarte drăguță dealtfel) nu trebuiau decât să ne bifeze pe lista deja trimisă de bunul meu amic iubitor de treninguri Puma. Am trecut apoi încrezător prin comisia de medici de la recepție, de zici că întreaga lume era lovită de o molimă și singurul loc neatins a rămas Cuba, m-am minunat de haosul de la bagaje unde pe o bandă veneau 3 zboruri, dar doar unul era afișat și am pășit pe tărâmul socialismului victorios, nu înainte de a fi fost întors din drum pentru că nu aveam un formular verde completat. Asta pentru că pur și simplu nimeni nu îmi spusese ceva de el. Dar evident eu trebuia să știu (remember old good socialist times?). În paranteză fie spus, puteam să spun că mă cheamă Sandokan și ca numărul pașaportului este #@&!/+(**! și nimeni nu ar fi întrebat nimic, pe domnișoara de la ieșire interesând-o numai să își facă planul de hârtii verzi pe oră!

Update cu privire la evoluția planului cincinal, data viitoare.