”Parlez-vous Anglais?”

Plutind pe cerul albastru al Oceanului Atlantic, în drum spre Insulă (nefiind clar care din denumiri e cea corectă, rămânem la cea generică), am realizat că partea asta a Atlanticului e mult mai prietenoasă decât partea lui vestică. Sau poate era doar un clișeu mental, fiind aproape ajunși la sfârșitul traversării, deși când mă gândesc la vreme parcă diferența era cât se poate de obiectivă.

Oricum, Anglia (Marea Britanie mai exact, iar și mai exact Scoția) ne-a întâmpinat cu un cer spaniol ”azul”, niște insule lângă coastă care păreau canadiene (erau de fapt insulele Orkney), câmpuri verzi englezești (nu, nu scoțiene) și o mare care putea fi orice, inclusiv cea Neagră. Plus aeroportul de la capătul lumii, Wick, dincolo de care, alternativele aviatice urmau să se găsească la tot pasul până acasă. Cam cum văd Nilul călătorii din Sahara care vin de la vest către est.

Pe aeroport ne-a întâmpinat gazda noasta Adrienne, șefa FBO-ului local cu care ne conversasem îndelung, în încercarea de a evita achiziția bărcii de salvare și a costumelor și a le închiria de la ea. Business-ul lor (sau o parte din el) presupunea închirierea echipamentului de salvare către avioanele mici care traversau Atlanticul în ambele sensuri. Business bun dacă ai trafic simetric. S-a întâmplat însă ca vara asta sa meargă toata lumea ”one way”, în Europa adică. Așa că baza din America, Goose Bay, a rămas fără echipament cam în perioada în care și noi traversam tot spre Europa. Oricum, asta nu ne-a împiedicat să facem business cu Adrianne, FBO-ul acordându-ne asistența la aterizare (+ combustibil, etc). În plus ne-am lăsat echipamentul de salvare acolo, oferindu-i șansa să îl închirieze ”on the way back” astfel încât să fie trimis înapoi în America pentru a-l recupera. Pentru vânzare sau, cine știe, pentru o noua traversare 😀 !

La plecarea din Wick, prima problemă serioasă: radioul a rămas înțepenit pe transmisie, un scurtcircuit al firelor fiind de vină. Dacă cu radio e greu să zbori uneori, fără e imposibil. Problema era de timp (și bani): până vine un mecanic și până repară o să fim deja 24h si 1000$ mai târziu. Dar nici așa nu puteam pleca. Așa că Radu a desfăcut PTT-ul (push to talk button–ul) de la copilot, doar ca să constate că a distrus butonul degeaba dar nu a rezolvat problema. Era clar deci că butonul de la pilot, care avea firele băgate prin manșă, era de vină. Intrat cu capul sub bord a identificat 3 fire, verde, albastru și alb și mi-a zis: ”Încep să le tai, vezi dacă mai transmite radioul…îl tai pe ăla alb acum”. Momentul a fost cel mai realist din viața mea în care CHIAR am simțit ce simt cei care taie fire la bombe (toată tensiunea, minus însă viața prin fața ochilor într-o secundă). În cea mai lunga zecime de secundă trăită vreodată, auzind click-ul cleștelui și văzând dispariția de pe ecran at micuțului T care indica transmisiunea activă, am strigat triumfător ”Ăsta e!”, inundându-mă un sentiment al lucrului profesionist și bine făcut…eu care doar mă uitasem!!!

Pasul doi era inventarea unei modalități de transmisie radio, odată ce butonul de la pilot era tăiat, iar cel de la copilot distrus. Soluția tot de la Radu, băiat de drumul Taberei cu vechi ștate în raliuri și cu multe dosare de accidente în toate cele 6 sectoare bucureștene (demult prescrise, ca să nu se înțeleagă altceva). A scos firele de sub bord, le-a dezizolat și ”făcea scânteie” cu ele de fiecare dată când transmiteam. Iată cum cel mai de încredere întrerupător din lume sunt tot cele două fire puse unul peste altul atunci când e nevoie.

”Radio-check”-ul cu turnul din Wick ne-a dat însă pe minus. Nu ne auzeau deloc. Tot Radu a venit cu idea (se vede cine a trecut prin viață): ”Hai să mutăm avionul că poate nu ne aud din cauza poziției”. Deși mi se părea că explicația e doar o dovadă de optimism în gândire, așa a fost!! Drept pentru care am plecat în ultima parte a călătoriei cu o nouă procedură: ”Transmite doar copilotul, băgându-se sub bord pentru a atinge cele două fire dezizolate …pilotul doar ascultă”. Și ascultător am fost, următoarele 4h cât a luat traversarea insulei de la nord la sud.

E momentul unor considerații scurte cu privire la diferențele dintre SUA si Europa în ceea ce privește comunicarea în zbor.

In SUA comunicarea e minimă, controlorii de trafic nu te deranjează fără motiv și propozițiile schimbate sunt foarte scurte, de parcă fiecare cuvânt ar fi pe bani: ”I’m N6000Q, checking in/ N6000Q QNH 29,92/ QNH 29,92”. O ora mai târziu ”N6000Q change on 134,25/ ..34,25” (se sare peste ”1”) și gata! Welcome however to Europe. Radu în locul copilotului și ”dând scânteie la fire” a umplut 4 pagini de indicații și frecvențe, fiind apelat de cel puțin 25-30 de ori în 4h de zbor. Cu un zâmbet diabolic în colțul gurii am înțeles că îmi venise rândul ca și eu să îl învăț pe Radu în călătoria asta câte ceva …acum lecția de ”talking European”!

4 ore mai târziu deci, pupam falezele de la Dover și aterizam în sfârșit pe celălalt continent al călătoriei noastre. ”Welcome to Europe, welcome to France, welcome to Calais” – totul cu un puternic accent franțuzesc.

Problema era că în Calais nu era țipenie de om în tot aeroportul. Se închisese, iar când e vorba de programul de lucru francezii sunt un fel de ingineri germani, pizzaioli italieni sau maneliști români. Adică world class în domeniul lor. Ca atare după ce am bântuit prin toate clădirile, am reușit trecând prin remiza pompierilor să găsim un buton care deschidea poarta fortificată (cu sârmă ghimpată) a aeroportului. ”And free we broke!”

Pompier visam să mă fac de când eram mic

Cum ajungeam în orașul Calais era însă o problemă încă de rezolvat, asta până când am văzut lângă terminal două mașini. Singurele de altfel…Ne-am apropiat (târând bagajele după noi) și am intrat în vorbă cu singurul om de pe o rază de mulți km, un domn corpolent pe la 75 de ani.

Cu franceza noastră obosită, am încercat să explicăm ce și cum, până când, involuntar, am scăpat o expresie in engleză. La care domnul mi-a răspuns! Am fost atât de încântat încât am exclamat ”you speak English”. Răspunsul a venit rapid și necruțător :”I’m American”! Moment în care am realizat încă odată importanța procedurilor în aviație. Dacă aș fi început cu clasicul ”Parlez-vous Anglais?”, aș fi salvat câteva minute bune de conversație chinuită din partea tuturor.

La 75 de ani + domnul , fost militar în aviația SUA, se mutase în Franța, pentru că ”de ce nu?” și venise să vadă un simulator la aeroport. Pe scurt am reușit să ajungem în Calais, aflat la 12km de aeroport, cu mașina proprietarului simulatorului, un francez neaoș, care deși amabil a ținut totuși să vadă cu ochii lui avionul pe pistă înainte de a pleca înspre oraș. Sincer nu l-am condamnat. Cum e să îți apară din cer doi români cu bagaje, dintr-un aeroport gol, spunând că au venit cu un avion?

Aproape de înserat am ajuns la hotel, o vilă super charmantă, situată chiar în piața centrală a Calais-ului, genul acela de piețe în care armata germana ocupantă îi scotea pe toți locuitorii, fie ca să le spună ce pățesc daca nu se comporta bine (korect!), fie ca să se țină de cuvânt când aceștia chiar nu se purtau bine.

Ospitalitatea franceză a continuat la restaurant, unde certificatul digital era cerut înainte de prima comandă de bere (sau vin, c’est la France!), iar masca părea că apare miraculos odată ce te ridicai de pe scaun, neînțelegând de ce virusul n-ar ataca și în poziția șezut a putătorului.

A doua zi a fost mai simplu. Proprietarul vilei, aparent îndrăgostit de aviație, având în casă inclusiv o pictură murală a primului avion cu care Loouis Bleriot, in 1909, a traversat canalul Mânecii, ne-a dus bucuros la aeroport.

Aeroport unde, minune, de data asta erau oameni. Evident oameni care ne-au luat toate taxele posibile, ca și cum ar fi fost acolo și ne-ar fi ajutat cu toate cele încă din primul moment al aterizării. Oricum, am salutat Calais-ul și am plecat spre ținuturi mai calde ale Franței, Coasta de Azur. Cu Radu la manșă de data asta care se săturase de atâta conversație pe radio în spațiul englez cu o zi înainte. Era rândul meu să mă satur de conversație, pe alocuri chiar în franceză, fiind în poziția de a-i întreba de vreo 2-3 ori pe controlori (și controloare 🙂 ) ”Parlez-vous Anglais?”, cu un accent pe care mi-l îmbunătățeam de la oră la oră.

La 20 de minute de destinație controlul de trafic de întreabă dacă mergem la Vignon (deși anunțasem lucrul asta pe fiecare controlor de zbor în ultimele 3h1/2, adică vreo 7 oameni). Acum al 8-lea nu mai conta și după ce a primit confirmarea destinației ne-a anunțat ca acolo e furtună și că ar fi bine să găsim un aeroport alternativă, indicându-ne Avignon, sau, mai aproape ”Lima Foxtrot November Otel”. În prima secundă am căutat LFNO realizând însă repede că răspunsul afirmativ la întrebarea mea ”Parlez-vous Anglais?” are și el limitele lui, una din ele fiind litera ”H” care în limba franceză nu se prea pronunță.

Iată-ne deci aterizați pe Carpentras (LFNH), alimentați și plecați în 20 de minute catre Vignon, un aeroport care ne-a întâmpinat cu o pistă asfaltată la care nu ne așteptam , dar care era foarte folositoare în contextul ploii tocmai încheiate. Nefiind însă atenți, am ratat breteaua asfaltată de la pistă la platformă, scoțând avionul pe pista de iarbă pentru parcare, o mutare cam riscantă pentru un avion cu garda foarte joasă ca Mooney-ul. Noroc că piloții locali încă erau în zonă și ne-au ajutat cu un boogie de golf să repunem avionul pe pista betonată, fără să-i mai pornim motorul și să riscăm o atingere a elicei de sol.

Dar pentru că n-a apucat încă să spun, aeroportul era la 8km de locuința amicului meu Octav, detașat în Franța pe șantierul primului rector de fuziune nucleară, vizita fiind un prilej de băută românească, stropită printre altele trei feluri de whiskey (dintre care unul din Faroe si unul de 21 de ani) și o excelentă ciorbă de văcuță, făcută în casă.

Asta însă, numai după ce ne-am cazat și eu am aflat cu surpriză că atunci când mi-am rezervat camera pe booking.com, trebuia să îmi rezerv și cearșafurile (!!). Se pare că la francezi așternuturile sunt ca la noi echipamentul de sport: stai cu el în mașina că nu știi când ai nevoie. Impresionând-o însă pe domnișoara de la recepție cu accentul meu local în singura frază coerentă pe care o cunoșteam ”Parlez-vous Anglais?” și fermecată probabil de sprâncenele ridicate la auzul schemei cu cearșafurile, am primit un discount de 10E (adică cearșafuri pe gratis) dându-mi astfel curajul să urc la un nivelul superior al francezei mele ”Merci Beaucoup”!

Faptul că nimeni nu mi-a spus nimic de săpun (un alt articol pe care probabil trebuia să-l nominalizezi la rezervare) se datorează evident limitărilor mele lingvistice, dealtfel rapid rezolvate de Octavian care noaptea, la plecare, mi-a dat de la el un ”savon”.