Omul de pe bancnotă

Cienfuegos, un fel de Orașul Stalin al Cubei secolului XXI, m-a întâmpinat cu o căldură care l-ar fi pus pe gânduri până și pe Trump, un sceptic al încălzirii globale, când e vorba de implicațiile ei financiare.
Invenția numita Google maps (mai ales bucata offline, Cuba fiind recunoscută pentru bucuria cu care își trăiește viața în real nu în virtual), m-a condus deosebit de competent către viitoarea mea gazdă Casa Colonial del Valle. Problema a apărut însă rapid, adresa indicată părând orice, numai hotel/hostel/măcar-un-pat nu!
Am mai dat o tura, am mai întrebat de două ori și tot acolo am ajuns. Bătând la ușă am fost întâmpinat de un câine, la fel de iritat ca și mine, dar bănuiesc că din alte motive și după 30 de secunde și de stăpânul lui. Mi-a făcut semn că ușa căutată e alături (la fel de evidentă ca vagonul 14 al trenului de Constanta atunci când ești la capătul peronului), am batut și minune, ușa a bâzâit! Am intrat astfel în prima dintre peșterile cubaneze. A lui Alibaba desigur, locul fiind o inversiune perfectă a zicalei „înăntru-i vopsit gardu’…”. Citând din tovarășul Stalin, se pare că nici Cuba nu a scăpat de comuniștii ridichie: roșii pe dinafară (ba chiar la limita integrității corporale, dacă mă uitam la tencuiala destul de șubredă) și albi pe dinăuntru (cu solide accente coloniale spaniole).

• 

• 

• 

• 

Pe scurt, casa era un palat colonial, pre-revoluționar, care văzuse și timpuri mai bune dar și timpuri mai intense…ca să păstrez linia oficială! Isis și Onelio (mamă și fiu), gazdele mele, pe lângă șarmul și ospitalitatea specială de care au dat dovadă, mi-au oferit și o perspectivă nefiltrata a vieții din Cuba. Cu un frate în Italia și altul în Franța, cu o viză Schengen inaccesibilă dar și cu un business incipient dar solid în turism, pe care Partidul l-a facilitat de cca 5 ani, de când proprietatea a fost permisă în Cuba (case, mașini, motociclete, etc), Onelio mi-a declarat că nu ar pleca pentru nimic în lume din Cuba. „E liniștită, plăcută, sigură și e acasă!” Însă tot el a ținut să precizeze (intrând un pic în discuțiile legate de apropiata zi națională care sărbătorea asaltul asupra cazărmii Moncada din 26 iulie 1963): „Cuba es muy muy complicado!”

A doua zi, mutându-mă către următoarea destinație, Camaguay, un oraș aflat la cca 650km de Havana, am avut ocazia să admir optimizarea autostrăzii denumite și Careterra Central: pe zeci de kilometri buni avea asfaltată doar partea din dreapta pe direcția mea de mers. Mai mult decât suficiente cele 3 benzi foarte late (de lățimea intregului DN2 la noi), pentru un trafic de 30-35 de mașini pe oră.
Camaguay-ul e diferit de Cienfuegos, orașul fiind în zona lui centrală alcătuit dintr-o rețea de străzi de lățimea unei singure mașini, sensurile unice nefiind cunoscute de Google. Trebuie deci să navighezi cu ochii la hartă pentru punctul de final și ochii pe parbriz pentru drumul de până acolo. „Acolo” fiind Hostal de la Fuente, cuvantul „hostal” fiind o altă viclenie imperialistă pentru ducerea în eroare a Revoluției. De data aceasta nu era vorba de interiorul unei reședințe coloniale situată la etajul 1, ca în Cienfuegos, ci de un adevărat palat cu curte interioară, copaci mango, canapele, havuz, sufragerie deschisă etc etc.

Las pozele să vorbească scutind câteva rânduri bune.

• 

• 

• 

• 

Palatul fiind bifat, am plecat la vânătoare de net, respectiv de cartele cu „usuario” și „clave” din care nu am găsit decât la a 3a încercare. Satisfacția a fost umbrită oricum de faptul că rețeaua națională de wifi era prezentă numai în parcul public, ceea ce m-a aruncat din nou in lumea reală, ducandu-mă la cină într-una din șarmantele piețe locale. Închipuți-vă o Piața Sfatului din Brașov, de 4 ori mai mică dar la fel de specială, cu 3 restaurante, unde lobsterul plus creveții și grilled fish-ul sunt in total 50 de lei, chardonnay-ul chilian e foarte rece, iar fumul trabucului făcut în fața mea la hotel Nacional nu pleca niciunde, atârnând desupra mesei. Pe scurt, dubiile mele cu privire la victoria Revoluției au început să se risipească în seara aia!
A doua zi de dimineață, ducându-mă să îmi iau porția de net în piata publică, am avut ocazia sa particip la festivitățile zilei de 26 iulie, big day în Cuba! Stând pe o bancă în lateralul pieței, lângă un bătrânel care vorbea la telefon și spunea, probabil soției, că o iubește, îmi ridic piciorul și pun călcâiul pe muchia băncii. Bătrânelul îmi vinde pontul spunându-mi că pt asta poliția mă va amenda, după care mă întreabă dacă sunt cubanez. Îi spun că nu și îi explic rapid ce sunt și ce e cu mine pe acolo. A urmat cea mai incredibilă poveste din călătoria mea cubaneză. Manuel, fost pilot militar (pe MiG 15 și 19), a făcut pregătirea teoretică la București în 1964 după care practica în URSS („Ukrania” că să îl citez). Fluent în rusă (aici spaniola mea a câștigat net duelul cu rusa), a servit în aviație până la pensie. Pensia, echivalent a 18 dolari, nu-l făcea trist. În relație de 52 de ani cu aceiași femeie fara să aibă „papeles”, la 79 de ani era un om fericit. Mi-a povestit de Cuba și că devine foarte cald datorită încălzirii globale, redându-mi, făra să ezite măcar o secundă, un citat de-al lui Fidel de la conferința de la Rio dedicata problemelor de mediu (cred că prin 2005) prin care acesta anunță încălzirea care va să vină. Lucru care m-a pus pe gânduri un pic cu privire la atitudinea de azi a cubanezilor față de Revoluție și față de Fidel.

La despărțire a vrut să îmi facă un cadou. Mi-a dat o hârtie de un pesos national (25 pesos la un CUC, moneda convertibilă cubaneză) și mi-a arătat poza de pe bancnotă , explicându-mi că a fost făcută pe 2 ianuarie 1959 când Fidel a intrat în Havana și a luat puterea. Indicându-mi în poza de pe bancnotă un bărbat tânăr cu palarie în grupul de revoluționari care il aclamau pe Fidel, mi-a spus: „Ăsta sunt eu!”.
Moment în care am simțit că, într-adevăr, Cuba este „muy muy complicado”!