That was (not) cool!

Dacă St. Lucia a fost cea mai frumoasă insulă vizitată, cu siguranță a fost și cea mai ”îndepărtată”, fiind complicat de ajuns și de plecat de pe ea. Totul se face via Barbados, Așa cum din Berceni în Pipera e musai să treci prin Lehliu. Astfel că, micul dejun la destinație, St. Vincent and the Grenadines style, n-a mai fost viabil, dar nici nu avea cum, devreme ce camera se dădea în primire la 3 dupamiaza.

Gazda mea din Antigua, Eulalie, (is a ”she”), a fost drăguță și m-a lăsat să îi folosesc mașina, până la ora trei p.m. pentru cumpărături. Dealtfel aveam să îî mai folosesc mașina alte două zile, pe bază de închiriere.

Dacă încă nu am menționat, Antigua și Barbuda (spoiler alert, nu aveam să ajung și în Barbuda), au cel mai frumos steag din Caraibe, și unul dintre cele mai interesante din lume…subjective view! Astfel încât la casa supermarket-ului le-am complimentat stegulețul pe care îl aveau atârnat chiar lângă mașina de marcat, întrebând dacă au și de vânzare. ”Nu” era răspunsul, dar amabil și probabil f. flatat tipul de la casă mi l-a dat pe ăla. Iată cum se face că singurul steag pe care nu a trebuit să îl cumpăr este exact favoritul meu.

E momentul să spun câte ceva despre vremea din insule. Vestitul proverb ”ziua bună se cunoaște de dimineață” este cât se poate de fals în partea asta de lume. Te trezești pe la 5-6 dimineața cu potopul în cap (sau chiar mai târziu spre prânz), pentru ca o oră mai târziu să te ardă soarele ucigător. Procesul are plusuri și minusuri. Dacă plusul e evident, minusul sunt planurile de ieșit cu catamaranul, care, cu 30 de minute înainte de ieșirea în larg se fac praf. Te poți însă replia lejer, mai ales dacă ai la dispoziție o mașină. Insula e mică (cam 20 km diametru) astfel încăt de oriunde până oriunde nu faci mai mult de 45 de minute.

Trec peste plajele albe și apele albastre, remarc în trecere English Harbour pe costa de sud, show room-ul insulei în materie de iahturi, parcurg în graba ”Fig Tree road” deși are banani nu ”fig trees” și e un drum obișnuit, deși e listat ca atracție, și ajung pe coasta de est. La ocean. Mult vânt, dar nisip alb, ape albastre …și valuri. Cu totul altfel decât lacul din partea Caraibeană. Side note: între timp am luat și un autostopist local, ocazie șă mai bâjbâi încă odată prin engleza locului, comunicând foarte greu cu omul, un tip pe la 55-60 de ani.

Cum spuneam, dacă ai mașină în insulă nu e greu să ajungi de oriunde, oriunde, așa că am continuat încă două zile turele mele, a doua din zile fiind chiar ziua plecării. Și că a venit vorba de mașină, în Antigua petru a conduce ai nevoie și de un permis de conducere antiguean, obținut de la Transportation Commission pentru modica suma de 20$ US. Dacă zilele cât am condus mașina închiriată de la gazda mea l-am ignorat, în ultima zi când am avut mașină închiriată de la Thrifty n-am mai putut repeta figura, fiindu-mi evident băgat pe gât! Iată deci cum, alături de taxa de turism, TVA, taxa de drum și multe altele, a apărut și taxa de schimbător de viteză!

Dar până atunci am cunoscut un american exotic (pe la 70 de ani), proprietar al magazinului de”antichități” la care m-am oprit să mă uit. Omul venise în 1970 pe insulă…si nu mai plecase (la figurat totuși). După o dezbatere rapidă cu privire la economie, legislașie, prețuri, politică, am concluzionat că da, a făcut o afacere bună mutându-se în Antigua…Nu la fel am concluzionat despre mine însă, în caz că mi-ar fi dat prin cap o mutare similară. ”Call me for details!”

Pe drum, înspre golful de la ocean pe care îl văzusem ieri, trec pe lângă o super plaja de la Marea Caraibelor și mă opresc pentru niște cumpărături estivale…tricouri, maieuri. Prilej sa o cunosc pe Rose, a.k.a. ”I’m full of energy, Rose” și să mai exersez un pic tocmeala balcanică pe plaiurile din Caraibe. Și așa ajung din noul la golful cu valuri, decis de data asta să zăbovesc mai mult, și pentru un prânz. Care prânz sunt informat de partoana-chelnăriță (o englezoaică slabă, blondă, tunsă scurt, pe la 50 de ani) că dureaza cam 30 de minute să vină, fiind de făcut pe grătar un ditamai peștele (de cca 300g) și erau și alți clienți în față, așteptând probabil să se elibereze același grătar. Nicio problemă, pot să mă mai plimb prin zonă, mi-am zis. Doar că zona nu era atât de mare încăt să am unde mă plimba până e gata peștele ăla, o ora și 10 minute mai târziu fiind încă ”în preparare”. Împingând un pic politețea englezească către registre mai ferme, am primit în cele din urmă masa, dar nici sosul picant și nici lămâia n-au putut atenua momentul: nu poți servi un preparat, singurul comandat dealtfel, după o oră. Interesant însă că atunci când am plecat de la masă ca să îmi iau din mașina cash (nici POS-ul nu mergea!) tipul de la bar a fost mai sprinten decât o căprioară, aruncându-se inchizitiv pe urmele mele. Unde mă duc? Dacă ar fi fost la fel de prompt și cu comanda parcă altfel ar fi fost dupamiaza…

Ultimul pe lista de vizionări, imediat înainte de aeroport, ”Podul Diavolului”, în partea de nord est a insulei. În esență o coastă stâncoasă pe care s-a creat un pod sub eroziunea apei și sub care valurile se sparg spectaculos, luând forma unor erupții vulcanice. Dar mai spectaculoasă a fost vânzătoarea de la un magazin de suveniruri care, puțin înainte să plec din locație a venit și mi-a adus cei 10 Euro pe care îi scăpasem pe jos în magazinul ei. Iată deci că ”diavolul” locului nu-i chiar așa de negru.

Și iată-mă în drum spre aeroport. Cu aproape 3h înainte de plecarea avionului, aflat la 2 km de aeroport, stăteam liniștit așteptând la semafor să se schimbe, coada înaintând cu viteza melcului. Dupa care s-a oprit de tot, pentru cam 15 minute, când, m-am decis pentru planul B. Un ocol de cam 6 km, existând riscul să mă împotmolesc în aceiași intersecție semaforizată, dar venind din altă direcție. Long story short, 45 de minute mai târziu am reușit să ajung la aeroport. Un accident numit la noi ”tamponare ușoară”, blocase o bandă de mers, poliția făcând măsurători și completând hârtii la fața locului de ziceai ca era un accident de ”cod roșu”. De unde concluzia ca niciodată nu poți fi prea devreme la check-in în părțile astea mai exotice de lume.

Și că a venit vorba de check-in, doamna de la ghișeu îmi ia pașaportul și începe o serie de întrebări aparent fără rost: am mai fost in St. Maarten?, am hotel rezervat?, cât o să stau?, etc.Deși răspunsurile au venit prompt, nu se întâmpla nimic. Ca să mă lămuresc, după ce am insistat să clarific situația, că madona i-a spus șefului ca are un pașaport din România, moment în care omul a intrat în panică cu privire la viză. Explicații de genul: Olanda și Franța, proprietarele insulei, ca și România, sunt în UE unde exista libertate de circulație, n-au folosit…dar deloc!

5 minute lungi mai târziu mi se elibereaza și boarding pas-ul , în loc de mulțumesc, despărțindu-mă de doamnă cu un sec ”That was not cool!”.

Ceea ce nu pot spune însă despre insulă și, mai ales, despre steagul lor!

St. Maarten next!