Chernobyl

Cel mai bun serial din toate timpurile? “Breaking Bad”. Și da, părea adevărat până când am văzut , ieri și azi, Chernobyl. Sau Cernobîl, așa cum generația mea l-a cunoscut pe pielea ei. 
Cele 4 ore petrecute în fața Policlinicii Titan, la coada pentru pastilele de iod, or să rămână pentru totdeauna în amintirile mele. La 17 ani fiind, încercând să îmi dau seama totuși ce înseamnă „În următorii 20 de ani oamenii vor muri de cancer în zonele afectate”. Când ai 17 ani, „următorii 20 de ani” înseamnă “forever”…
Când ai însă 49 și între timp ai început să înțelegi lumea, ceea ce s-a întâmplat la Cernobîl îți apare în adevărata lumină. O dramă de proporții epice, stinsă în mod eroic de probabil singurul popor care o putea face în stilul ăsta: rușii…sau mai degrabă sovieticii.
N-a fost vorba numai de „ce facem?”, dar în primul rând de „ce s-a întâmplat?”, incertitudinea evenimentelor suprapunându-se peste lipsa totală a oricăror referințe în istoria omenirii cu privire la un astfel de accident. 
De la umorul cinic al denumirii celor trei zone radioactive : „Katya”, „Nina” si „Masha” (unde Masha omora un om in 3 minute, deși astăzi misoginismul de genul ăsta îi poate omorî carierea nașului într-o secundă), la detaliile absolut lugubre ale jocurilor de putere din URSS-ul Glasnost-ului deceniului 8, de la realismul brutal al oamenilor epocii, garderobei, stilului de viață sau relațiilor interumane a anilor 80, la răceala aparent inumană (dar în esență calculată și totuși plină de suferință) a apratchiki-lor perioadei, de la inconsistenta si negarea realităților, la pragmatismul extrem care duce la folosirea „roboților umani” pentru evacuarea molozului radioactiv, de la haosul managerial, la exactitatea controlului, totul mi-a evocat în cel mai crunt și realist mod cu putință adolescența petrecută în cel mai represiv sistem pe care lumea l-a văzut: comunismul.
Și dacă multe se pot spune despre tarele lui, cred că filmul arată cât de multe se pot spune și despre virtuțile lui.
750000 de oameni în 3 ani pentru curățarea zonei, fir cu fir de iarbă, grăunte cu grăunte de nisip, frunză cu frunză până au căzut complet din copaci, animal cu animal până au fost împușcate și îngropate sub beton toate, e un efort pe care o singură țară din istoria modernă l-ar fi putut face în felul acesta: URRS-ul (sau poate azi, Rusia).
Când Statul este entitatea supremă căreia nu îi pui întrebări ci doar îi asculți ordinele, când conștiința colectivității anulează orice instinct de conservare propriu, dând naștere la generații de eroi pe care rușii îi sărbătoresc neîncetat, de la bătăliile cu mongolii, la cele cu polonezii, suedezii, turcii sau naziștii, când controlul este acceptat ca făcând parte din noțiunea de „încredere”, după standardele sovietice și nimeni nu are nici cel mai mic gând de revoltă în fața a ceea ce azi este subînțeles (genială replica „KGB is a circle of trust” – însemnând că fiecare răspunde pentru cineva și totul se susține ca o structură suspendată pe viețile indivizilor), nu îi poți decât mulțumi sorții că cel mai mare cataclism nuclear a fost cauzat de sovietici, pentru a putea fi ulterior rezolvat tot de ei.
Și da, sovieticii erau oameni, în sensul românesc al expresiei (și probabil rușii la fel astăzi, poate și mai conectați fiind la valorile occidentale datorită internetului). Viața era dispensabilă dar nu însemna că nu trebuia luptat pentru ea (90 de secunde, pe cronometru, pentru fiecare dintre cei 3828 de „curățători” arăta o disciplină și o organizare de mare clasă), autoritatea era de necontestat dar nu înseamna că odată atinse limitele supunerii oamenii nu dădeau cu pumnul în masă sau cu telefonul de pământ și evident, toți am auzit de secretomania sovietică, spartă însă de inteligența și dorința de adevăr a multor, ceea ce azi numim „dizidenți”. Și ca bonus, m-am simțit bine să văd că autoritățile sovietice au aflat înaintea noastră ce sunt minerii și ce valori au. Doar atât că în cazul lor au pus umărul la ajutarea Statului în timp ce în cazul nostru au pus umărul la demolarea lui. Și apropo de umăr, să bați pe umăr, în semn de aparentă supunere, un ministru al minelor timorat și in costum alb, în praful exploatării miniere, spunându-i după ce l-ai înnegrit, “acum arătați ca un adevărat ministru al minelor”, arată dincolo de umor și o sănătoasă doza de „my way or highway”. Autostradă care însă, pe minerii din Tula i-a dus la Cernobîl. 
Pentru mine serialul, este cea mai realistă fereastră în trecut de care am avut parte în cinematografie (limitarea aparținându-mi, neștiind de exemplu cum aș fi reacționat dacă trăiam în vremea WW2), transportându-mă în celebrii ani 80 cu resemnarea și timorările personajelor, cu camioanele și elicopterele epocii, cu pereții „în ulei” și cocurile secretarelor din CC-ul PCUS, cu costumele post anii 70 si cravatele lor impersonale, cu “fumatul permis” oriunde și ordinea socială care respira în fiecare scena, cu lipsa de rezonabilitate a membrilor partidului dublată de dorința umană de a face totuși ceva, cu efortul de a menține aparențele, balansat de calculul rece al jocului de șah geopolitic, cu atitudinea „știm că noi suntem mai buni decât ei” și regretul că, totuși, ocazional, realitatea te contrazice, cu listele de „presupuși vinovați” și cu listele de „conscripți”, cu tot ceea ce ține de revărsarea fără discuții a resurselor unui stat în a-și asigura propria supraviețuire, deși aceste resurse sunt de notorietate ca fiind foarte limitate („ne trebuie tot nitrogenul din Uniunea Sovietica”), falsă abundență dublată însă de cinismul Partidului (la întrebarea șefului minerilor :“Va avea grijă cineva de oamenii mei?” raspunsul fiind “Nu stiu”).
Peste toate însă, nu se poate uita replica veteranului din Afganistan, care împușca animalele din zonă, la vederea unui banner care sugera ca menirea comunismului este de a aduce fericire pentru toți: „sunt fericit in fiecare zi”. 😁
Daca serialul ar fi fost făcut în rusă, era probabil, pentru decenii, de nedepășit. Așa însă, e doar pentru ceva ani buni, probabil…

PS Daca judecăm războiul după Stalingrad, cea mai mare bătălie din toate timpurile, pare că pacea, prin lumina Cernobîlului, este de milioane de ori mult mai periculoasă. Noroc că evenimentul nu are relevanță statistică!