Dacă pentru “average Joe” (Ivan, Janos, Istvan, Jan, Jose, Jean, Selim (turcii n-au Ion), etc) insulele Faroe sunt în general necunoscute (în afară de faptul că, evident, sunt insule, necunoscându-se prea multe despre ele), pentru “average Ion” situția este un pic diferită. Și asta pentru că Ion este microbist și știe că, dacă cineva ne mai poate salva orgoliul fotbalistic zgâlțâit serios în ultimii 20 de ani de vicisitudinile economiei globale și ale incompetenței locale (de Ion vorbesc acum), doar Faroe o mai poate face. O să tratez separat Andorra, San Marino și, mai nou, Gibraltarul. Informația ajută, indicând clar că Faroe este în imperiul UEFA. Deci “pe undeva pe lângă Europa”, Danemarca mai exact, detaliu asimilat după atâtea transmisii în direct. Bine, insulele sunt lângă Danemarca cam cum e și Munchen-ul lângă Chitila, dar la scară globală putem spune că suntem “pe acolo”, așa cum și Columb era “aproape în Indii”, dacă nu l-ar fi încurcat continentul American și oceanul Pacific.
Problema mea și a lui Radu însă, era că nu suntem “average Ionuț”, ca să rămânem în spațiul citadin și eu și Radu fiind din București. Sau, mai exact, suntem average Ionuț plus două licențe de pilot (3 dacă o pun și pe cea de instructor a lui Radu) și un avion pe care trebuia să îl aducem acasă la București. Ca atare ne-a mâncat …curiozitatea să citim “North Atlantic Operations and Airspace Manual”, document în care insulele Faroe sunt descrise cu mult charm. În esență (citat aproximativ) insulele sunt “un teritoriu ostil aviației” din cel puțin 3 motive:
- Vremea se schimbă foarte repede (instant este de fapt expresia corectă)
- Pista aeroportului din Vagar (singurul din insule) nu ține avioane grele. Aici am punctat cu stil, cele 1200kg ale Mooney-ului neintrând în definiția de greu
- Nu există capabilități de “search and rescue” care să se ridice la așteptările situației
Iată deci cum, cu temele făcute și poziționându-ne practic în contextul bine definit în română prin expresia “csf ncsf“, am luat-o spre Faroe, multumindu-le gazdelor noatre islandeze din ultimele 3 zile.
Ca maximă măsură de risk management ne-am asigurat că plecăm de pe coasta de est a Islandei (Egilsstadir…vă spune ceva că nouă nu) cu plinul făcut, în cazul în care “ostil” devenea “de ne-aterizat” și ar fi trebuit să ne continuam drumul până în Anglia.
Dar cum norocul ține cu cei îndrazneți și vremea a ținut cu turiștii români hotărâți, care își fixaseră insulele ca unul dintre highlight-urile excursiei. Când zic vreme mă refer la un fel de noiembrie în România, suficient însă de generos cât să ne dea șansa unei aterizări pe firul fiordului, la capătul căruia se afla aeroportul. E drept, nici nu venisem cu mari speranțe de plajă în Faroe, așa că nori aflați la 300m deasupra pistei au fost taman buni cât să de dea satisfacția lucrului bine făcut…sau bine că l-am făcut.
Ca să fiu sincer însă, aterizarea acolo a fost a doua noastră problemă, prima fiind închirierea unei mașini, motociclete, dubiță, camion de pompieri sau armată, în esență orice care să ne permită a doua zi să vizităm insulele. Salvarea a venit de la Poul (Paulică pentru prieteni) gazda noastră care, văzându-ne disperarea, ne-a pus la dispoziție Opel-ul lui Vectra de cca 20 de ani, pentru excursiile programate. Când zbori cu un avion din 1965, un Opel din 2000 începe să aibă altă valoare. Sau valoare pur și simplu!
Fast forward peste intrarea în Faroe, din nou, pe ceea ce părea o ușă din hol (no questions asked…again), cele 6 Toblerone cumpărate de Radu (“că în Romănia nu se găsesc”) și sticla de single malt faroeză cumparată de mine, care chiar nu se găsește in România… și iată-ne în pensiunea lui Poul, care ne-a dat cheile de la mașină și camerele, după ce și noi i-am dat cu cardul. Insulele erau deci la dispoziția noastră și ne-am bucurat să profităm de ele.
Drumurile erau din poveste, relieful la fel, iar vremea nu făcea decât să ne reamintească în fiecare secundă cât de norocoși am fost să aterizăm.
Prima tură, prin împrejurimile celei mai sudice insule (cea care avea aeroportul) ne-a purtat pe niște drumuri incredibile, terminate într-o vale în care era un sat de vreo 15 case. Sat care beneficia de tunelul propriu, fiind singura cale de a ajunge în valea respectivă de peste munte, tunel care ne-a arătat că atunci când vine vorba de popularea insulei faroezii (sau mai exact guvernul din Copenhaga) nu se dau în lături de la nimic. Obosit de ziua încărcată m-am retras în intimitatea pensiunii (și a bucătăriei super utilate și cozy), în timp ce companionul meu a spus ca ia mașina ca să dea o tură prin Torshavn – capitala aflată la un tunel submarin distanță și 35km.
“Calling the day“ și plecând la culcare, a doua zi de dimineață m-am trezit cu următorul mesaj pe Whatsapp de la partenerul meu de expediție: “Am escaladat un zid misto. Mi-au cazut obiectele in apa. Am imprumutat o braca. Sa le iau. Nu avea vâsle. Am intrat pe un santier si am facut o vâsla din placaj. La intoarcere barca a naufragiat. Incercand sa o despotmolesc am cazut in apa. Era rece dar am salvat telefonu. Vin spre casa”.
Mi-a luat cam un minut ca să mă prind dacă e poantă sau e pe bune… Era pe bune, moment în care m-am uitat pe geam și am răsuflat oarecum ușurat văzând mașina în parcare. Iată deci cum arăta o seară reușită, întărită de poza vitezometrului înțepenit la 201 km/h. Atât a permis tunelul submarin, vezi bine!
Având deci în Radu deja un ghid local (semi)calificat, am luat-o la pas, respectiv roți, prin insule. Insule la suprafață doar, pentru că în realitate este insulă, existând multe tuneluri submarine (inclusiv o intersecție de tuneluri cu sens giratoriu, singura din lume) și în câteva cazuri poduri.
“Am escaladat un zid misto. Mi-au cazut obiectele in apa…”
Prima destinație – Torshavn, capitala. Bine, prima mea destinație, Radu fiind deja unul de-al casei după aventurile de c-o seară înainte. Singurul lucru senzațional al orașului, cu clădirile lui mici, marina și oamenii puțini de pe străzi, este că se găsește în Faroe. Adică, mai exact, “cum naibii au făcut aștia un oraș aici?”
O mențiune principală pentru stadionul național, Maracana faroeză, pe care l-am vizitat relaxat, fiind deschis și accesibil oricui dorea sa intre nu numai în tribune dar și pe gazon (artificial). Iată cum, pe lângă Santiago Bernabeu și Nou Camp, am investit timpul meu turistic și în minunea de la Torshavn, sperând că minune va rămâne doar datorită pozitiei și nu se va transforma vreodată și în basm. Mai exact basm like in ”ne-am facut de basm”, când mă gândesc la naționala României.
Cum aștia n-au Casa Poporului și nici măcar un Tour Eiffel mai micuț, măcar cât ala din Slobozia, am terminat rapid puctele de atracție din oraș (inclusiv o poză cu Consulatul României și alte câteva cu cimitirul local) și am luat-o către ”country side”.
Locurile alese pentru vizitat fusesereă sugerate de Poul și în mare erau niște sate aflate în vreun fund de fiord la care se ajungea pe niște drumuri foarte spectaculoase, pe alocuri și un pic periculoase, dar toate asfaltate și marcate corespunzator. Pericolul lor venea de la geografie (pe coastele unor munți nu foarte înalți, maxim 1000-1200m, dar foarte abrupți) și de la vreme, plafonul de nori fiind în general cam la 100-300m. Altfel casele colorate, multe din ele cu acoperiș de iarbă, făceau un contrast puternic cu munții foarte verzi si oceanul albastru, peisaj care a devenit landmark-ul insulelor. Trebuie să recunosc, un land mark spectaculos pe care, inițial, nu te mai săturai să îl fotografizi. Așa cum se știe însă, nicio cameră nu surprinde spectaculozitatea unui peisaj precum ochiul uman, lucru de care începi să îți dai seama destul de repede când revezi pozele făcute. În plus, toleranța la monotonie scade rapid și după a 423a poză la al 37lea peisaj, începi să îți pui întrebări, așa cum faci si dupa a 257a mumie fotografiată în Egipt sau al 67-lea templu chinezesc vizitat în numai 3 zile, evident in China. Așa că începi să o rărești cu pozele și îți ridici standardul de ”deranjabilitate” la nivel de Marea Piramidă sau Armata de Teracotă, standard care, trebuie să recunosc, e prea înalt pentru Faroe.
Seara am continuat imersiunea în cultura locală și după cumpărăturile de rigoare, am gătit în bucătaria pensiunii un miel local la tavă, care se pare că a făcut senzație, zice Radu.
Când “de miel” e la propriu
A doua zi, cu bagajele făcute, am luat-o din loc la prima oră, lăsându-i mașina lui Poul în parcarea aeroportului cu cheile în torpedou. Evident Faroe sunt insule, așa încât nu prea are cine ce să fure fără să fie rapid identificat. Lucrurile se pare că sunt însă și mai relaxate, Poul neînțelegând întrebarea mea pusă două zile mai devreme când ne-a dat mașina: ”În caz că ne oprește poliția, unde sunt actele mașinii?”. Dacă partea cu actele parcă a reușit cât de cât să o mai înteleagă (raspunsul lui fiind ”la mine”), partea cu poliția nu i-a ieșit, aruncând pisica elegant în curtea mea ”de ce să vă oprească?”. Recunosc că până acum n-am reușit să gasesc un răspuns solid, așa că eu am rămas la mutare…
Pe aeroport, pe cât de ușoară a fost venirea pe atât de încâlcită s-a dovedit plecarea. Nu atât formalitățile și alimentarea avionului au fost problema (nu, nici aici nu am avut control de pașapoarte, dar măcar am avut scan de Securitate. Se vede că ne apropiem de Europa), cât depunerea unui plan de zbor.
Gata de plecare fiind, domnișoara din turn ne-a întrebat dacă avem plan de zbor, refuzând ulterior să îl primească prin radio. Așa că am oprit totul și Radu s-a dus în turn să rezolve. 45 de minute mai târziu și după ce a colindat tot aeroportul, a concluzionat că în Faroe nu se poate depune plan de zbor. Domnișoara din turn declarase ulterior ca ar putea să îl ia pe radio, însă se intimidează și devine confuză în momentele alea, așa că mai bine refuză. Până la urmă, sesizând situația, șeful ei a zis că va anunța el Scoția (următoarea nostră destinație) și deci puteam pleca.
La plecare însă, decolând spre est, urma să trecem peste un lac care pe harta se învecina cu oceanul, dar se afla la 30m desupra lui. Un peisaj spectaculos pe care țineam cu tot dinadinsul să îl vedem, mai ales că pe uscat ne-ar fi luat 2h de mers (dus-întors) ca să îl fi putut vedea. Problema era însă că în cele 45 de minute dăruite nouă de timiditatea domnei din turul de control, plafonul de nori scăzuse la 30m. Cum însă eram fideli zicerii ”make a plan and stick to it”, Radu a decolat pe pista 07 cu burta avionului lipita de sol și lac mai tărziu, în timp ce eu făceam cel mai tare film de care mi-amintesc vreodată. În secunda cănd am trecut de buza prăpastiei și am prins cu coada camerei lacul care se vărsa în mare, ne-au învăluit și norii care nu mai aveau răbdare nici măcar pentru cei 30 de metri de vizibilitate de la sol.
Plasată probabil undeva între evadarea hackerilor din nava mamă extraterestră în Independence Day și rostogolirile lui Indiana Jones pe sub porțile de piatra care se închideau o secundă prea târziu, plecarea noastră din Faroe n-a făcut decât să arate încă odată câtă dreptate au Paraziții cu melodia ”Citește o carte”, în cazul de față “North Atlantic Operations and Airspace Manual”.
… “a hostile environment to aviation”!
“Elvis has left the building!”
One way ticket only! 