Ce am învățat din “The Crown”

Cum vremea rece de afară nu te mai îndeamnă la ieșire la iarbă verde, m-am agățat de telecomanda Netflix-ului (mă rog nu e chiar a lui, sau numai a lui, dar o lăsăm așa de data asta) ca înecatul de pai, în încercarea de a-mi salva ziua (o oarecare zi…). Și precum același înecat, nu te mai întrebi dacă paiul e din grâu, orz sau secară, ci doar de agăți de el. În cazul meu paiul era ”The Crown”. Serialul, evident deloc anonim, mai ales prin prisma comentariilor de genul ”Ce le-au tras-o familiei regale”, de parca istoria ar vrea să o tragă cuiva anume vreodată, m-a prins destul de repede, mai ales prin surprinzător de multele lucruri noi pe care le-am aflat. Și asta în pofida faptului că din punct de vedere al istoriei aș putea lua Bacul și azi la orice oră (și nu mă laud, ultima probă trecută a fost geografia, cu 10, folosind ca mediu de test subiectele nepotului meu de anul acesta). Revenind însă, cu fiecare episod care se derula eram și mai fascinat de detaliile care, precum nisipul într-un vas, îmi umpleau locurile libere din percepția mea despre Marea Britanie a secolului XX. Atât de multe, încât m-am hotărât să fac un top al celor mai interesante lucruri pe care serialul mi le-a oferit.

1.Prim miniștrii

Evident, toată lumea știe că Winston Churchill a fost primul premier cu care regina a interacționat, iar lista următorilor este publică. Dar, deși e publică, n-am avut niciodată vreo curiozitate s-o consult. Ceea ce nu mai poți evita, acum, în miezul acțiunii.

Până la Margaret Thatcher (femeia meritând evident o mențiune serparată), toți PM-ii, bărbați, par trași la calapod:

              – Barbați albi, maturi, educați. Interesant însă, nu toți aveau origini nobile, unii croindu-și calea către vârf prin propriile forțe. Ajunși însă în vârf, nu uită de unde vin, dar nici nu abuzează de origini, comportându-se în deplină rezonanță cu nivelul funcției lor și nu cu statutul pe care altfel l-ar fi avut ca un fiu al unei familii low/middle class. Discuția dintre primul ministru Edward Heath și liderul minerilor aflați în grevă (S3E9) este o lecție de eleganță, fermitate și corectitudine din partea premierului, atât de departe de standardele cu care noi suntem obișnuiți, încât pare ireală.

              – Toți au un simț al datoriei și al onoarei (politice) deosebite, ambele remarcabile pentru standardele noastre, cel puțin

              – Toți sunt animați de cele mai bune intenții, conștienți fiind de misiunea și datoria lor de a conduce Marea Britanie pentru binele cetățenilor ei, nu pentru binele personal sau al partidului. Evidend, calea către fericire are diverse trasee, dar toți, absolut toți, aveau aceeași destinație.

              – Margaret Thatcher, one of a kind! E primul premier al Marii Britanii pe care mi-l amintesc în mod direct (ca idee, primul președinte american de care îmi amintesc e Gerald Ford) și m-am bucurat că, în cazul ei, n-am descoperit nimic nou. Good old Magie, pragmatică, austeră și cu mai mult curaj și fermitate (există și expresii mai colocviale pentru a descrie asta) decât tot cabinetul la un loc.    

2. Moartea unui imperiu este dureroasă, dar poate fi și ridicolă și neadecvată

Visele de recaștigare a grandorii Imperiului pe care Winston Churchill le avea la începutul anilor ‘50, în perioada celui de-al doilea mandat al său, par atât de puerile și desprinse dintr-un alt film, încât nu poți să nu zâmbești. Situația mi-a amintit de petrecerile pe care fosta aristocrație a Bucureștiului le dădea în anii 1948-1950 (sau poate cea a Moscovei în anii 1919-1921), adresându-se unul altuia cu titlurile pe care le avuseseră în vechea lume și pretinzând că în ”bula” lor totul e bine, fără să conștietizeze noua realitate comunistă (ba chiar totalitaristă) și fară să accepte că tsunami-ul represiunii pornise și se îndrepta cu viteză maximă către lumea lor.

Într-un mod similar, tributar educației, vieții și experienței sale, Churchill nu putea accepta că vremea Imperiului trecuse, că mișcările de eliberare din colonii nu mai puteau fi oprite (India și Pakistanul deja erau eliberate), că americanii nu mai erau niște copii care trebuiau supervizați de mătușa cea experimentată (Imperiul Britanic în cazul acesta) și că , mai presus de toate, și rușii înțeleseseră cine e ”the big boy in town”, iar acesta nu era în niciun caz Marea Britanie! Mai presus de toate, Churchill a ratat complet rolul puterii economice în noua ordine mondială și nefericita contribuție a dizolvării Imperiului la decăderea economică a Marii Britanii.

Rezultatul a fost o inadecvare totală a modului în care plănuia să îl ghideze pe Eisenhower în gestionarea relației cu rușii. Cele câteva atacuri celebrale avute în acea perioadă nu erau o explicație a comportamentului său, din moment ce avea să mai trăiască peste 10 ani. Raportarea la trecut și nesincronizarea cu realitatea, care, toți știm, este într-o continuă schimbare (în special când trecuseră peste ea două razboaie mondiale, evoluții tehnologice radicale, iar bomba atomică schimbase definitiv filosofia războiului), îl transformă pe Churchill în acei ani în ceea ce inevitabil era, în special datorită schimbărilor fiziologice ale vârstei: un bătrânel care se hrănea prea mult din gloria copioasă a trecutului său, fără să înțeleagă că la masa istoriei , în prezent, se serveau alte feluri și se mânca cu altfel de tacâmuri. Potolindu-ți astfel foamea cu trecutul, te făcea imun la oportunitățile pe care prezentul le arăta flamânzilor de glorie. Iar Churchill era campionul lor!

3. Lira sterlină, o obsesie a trecutului

Cu totul întâmplător, în ultima perioadă (noiembrie 2022) aprecierea dolarului mi-a adus în atenție lira sterlină, odată cu atingerea aproape a parității cu U$.  La începutul secolului XX o liră valora peste 4$, rata de schimb însă alunecând permanent către paritate, atinsă acum, iată, în a doua cincime a secolului XXI. Tratând inițial informația ca făcând parte din categoria ”știați că”, am avut surpriza să descopăr în serial epopeea pe care Marea Britanie a trăit-o în legătură cu moneda ei, în tot secolul XX (și XXI probabil, deși timpurile și oamenii s-au mai schimbat).

Evident lovitura dată de Soros lirei sterline în 1992 este un eveniment ”de manual”, atunci când se studiază macroeconomia, dar el n-a fost decât ultimul cui în coșciugul lirei sterline, care, coborâtă de pe piedestalul monedei globale, virtuoase, plină de grandoare și onoare, a aterizat nu în mulțime, ci direct în mormântul istoriei, cel puțin din punctul de vedere al britanicilor însăși, sau măcar al clasei lor politice.

Devalorizarea lirei sterline, necesară ori de câte ori economia Marii Britanii mai încasa un șoc și rămânea în urmă datorită retardului de productivitate, transformat în lipsă de competitivitate, a bântuit guvernele britanice ani de-a rândul. Doar varianta colapsului economic era mai rea decât devalorizarea lirei și era evitată ca atare prin sacrificarea a încă unui simbol imperial britanic – moneda. Interesant e că niciun guvern pare că nu se gândea că valoarea lirei nu este un scop în sine, ci doar un simptom al unor probleme mult mai profunde care ar trebui gestionate. Și asta în niciun caz datorită incompetenței guvernanților, ci doar din cauza unui trecut mult prea glorios, de care întreaga societate (Guvernul în primul rând) se desprindea cu greu.

Dar timpurile par a se schimba, în momentul de față, lira ”free float”, rata de schimb este 1.21 USD/GBP (și-a mai revenit un pic față de dolar) iar parcursul Angliei la Cupa Mondiala din Qatar pare ca e cam 10-15 locuri mai sus pe lista de priorități ale națiunii decât paritatea lirei cu diverse alte monede.   

4. O societate sfâșiată de problemele ei

Obișnuim ca români să ne plângem de noi și de istoria noastră. Cine ne-ar auzi, s-ar mira ca am putut ca popor și țară să ajungem până aici.

Pe de altă parte înveți istoria și eticheta cu care Marea Britanie vine lipită de ea este ”o socitate democratică, mare imperiu, arogantă și pe alocuri rasistă, prosperă, tradițională, stabilă, tenace în apărarea libertății naționale și a proprietății individuale…” Și totuși o grămadă de evenimente care contrazic descrierea de mai sus apar aproape în fiecare episod al serialului. Greve (ale minerilor în special, UK având iată parte de mineriadele ei – mult mai civilizate însă și desfășurate într-un cadru instituțional solid), crize de politică externă (cea a Suezului fiind poate doar cea mai mediatizată), probleme financiare și de buget, catastrofe (semi) naturale provocate de neglijența omului, meschinării personale, trădări (politice, în dragoste sau de fidelitate națională – aka spionaj), războaie (e drept între rușii noștrii si argentinienii lor sunt ceva diferențe), raționalizări de energie, egoism (”Dă’ și mie o subvenție șefule ca pică iahtu’ pe mine…”), pafarism si jomanfism cu corespondentul in engleza ”whatabout-ism„ (să mă ierte DEX-ul), alimente pe cartelă …și lista rămâne larg deschisă.

Da, toate s-au întâmplat în Marea Britanie, colorând cum nu se poate mai viu o istorie care la prima vedere pare ternă, gri și predictibilă, așa cum adesea istoria tinde să devină când reține doar ”marile momente” și tinde să ignore restul.

Probabil că, alături de inspirația cu care în mod subiectiv au fost aleși actorii serialului, frământarea istoric obiectivă a societății britanice din secolul XX, este celălalt ingredient care dă serialului sare și piper.

5. ”Toți suntem egali” – deși asta în sine nu este o surpriză

Într-un un serial despre casa regală britanică nu prea te-ai aștepta la astfel de momente…mai exact să vorbim despre egalitate ”no matter what”. Și asta din două motive. Primul ar fi că nu e Holywood, unde romantismul face parte din rețetă, vorbind mai degraba de realism (englezesc) și al doilea pentru că e familia regala, WTF! Noroc însă că istoria a avut o altă părere, ceea ce a însuflețit un pic serialul, pentru ochiul est-europeanului obișnuit cu conceptele de ”șef ”si ”pulime” de vreo câteva sute bune de ani. Concret, când Marea Britanie a trecut prin dificultățile energetice datorate grevei minerilor (no coal = no electricity) restricțiile s-au aplicat tuturor, Casei regale inclusiv (sau mai ales ar spune un rechin de PR). Da, lumânările erau aprinse de valeți, mâncarea continua să fie gătită ”somehow” dupa standard de stele Michelin, iar căldura nu era o problemă cand aveau la dispoziție câteva păduri, dar numai faptul că nimănui nu i-a trecut prin cap să solicite (și sa primească instant) o excepție, ne spune câte ceva despre casa regală și cultura locurilor și a timpului.

Și mai presus de toate este o lecție pentru elitele de oriunde: Nu contează egalitatea reală cât mai ales percepția că ea există. Citește o oră la lumina lumânării, mănâncă la o masă sendviș cu vânat și trufe în loc de mâncare caldă, mai pune un pulover Louis Vuitton pe tine și poporul o să te sanctifice…Ștefan cel Mare style! Fiți mă deștepți, că geme pământul de proști!!!

6. Și ei sunt oameni

Nu, punctul ăsta nu are nimic de-a face cu cel dinainte, unde vorbeam despre egalitate. Aici e vorba despre limitele (reduse în fapt) ale protocolului Casei regale care încearcă să facă din membrii ei niște oameni mai presus de greșeli si imperfecțiuni și lupta pe care fiecare membru al familei trebuia să o ducă cu sine sau cu ceilalți pentru a supraviețui.

Pare curios pentru noi, popor de muncitori și țărani, în ultimii 70 de ani, dar prepelița la masa, avion și iaht personal, cheltuieli plătite de guvern și lipsa grijii materiale a zilei de mâine, nu sunt suficiente pentru a asigura fericirea nimănui.

V-o poate spune Charles, rupt între dragostea pentru Camilla și presiunea familiei (observăm că faptul că Diana nu era o femeie urâtă sau batâna (ca altele), nici nu mai conta), prințul Philip rupt de lipsa de realizări în viață, când se compara cu astronauții americani de pe Apollo 11 sau prințesa Margaret (mare femeie se pare că a fost) , a cărei adevărată dragoste a fost călcată în picioare de familie, din considerente dinsatice. Dar cui îi păsa?

Pe scurt, nicio sumă de bani din lume n-a asigurat fericirea, sănătatea sau viața fără de moarte. În sine e o veste bună, care ne spune că dacă banii nu aduc fericirea, atunci fiecare poate fi fericit, indiferent de clasă, statut social, vârstă, educație, experiență și, aș adăuga eu, sex.

Să ne bucurăm deci prieteni!

7. The best of

Pentru un serial întins pe cinci sezoane (se pare că vor fi șase cu totul) și care descrie o viață (foarte foarte) lungă a personjelor, cei de la Netflix au trebuit să angajeze 3 echipe de actori. Cei din primele 2 serii – tinerețea reginei, cei din seriile de mijloc, 3 și 4 – maturitatea ei și ultimul echipaj, pentru sezonul 5 și viitor 6 – bătrânețea.

De la început vreau să spun ca toți actori, cel puțin cei care joacă personajele celebre, a căror față le-o știam (deci e un punct de vedere strict personal), au fost alese și joacă senzational. Dar ca de obicei, într-o mare mulțime de performeri, este inevitabil să nu remarci și vârfuri. Și când spun vârfuri, mă refer și la asemănarea fizică, dar și modul în care ticurile, vocea și atitudinea personajelor au fost întruchipate de actori.

Astfel, într-o ordine aleatorie, the best of remarks merg după cum urmează:

  • Cea mai bună regina – cea de la maturitate,  în seriile 3&4
  • Cel mai bun print Philp – cel din tinerețe, în seriile 1&2
  • Cel mai bun Prinț Charles – cel din tinerețe (vorbim de tinerețea lui, defazată de cea a reginei), în seriile 3&4
  • Cea mai bună prințesă Diana (și poate cea mai fidela copie a personajului real din întreg serialul), serile 3&4

Restul personajelor apar doar în epoca cărora le aparțin, nefind urmărite pe parcursul a 70+ de ani așa cum este familia britanică. 3 dintre ei însă strălucesc :

– Winston Churchill – una din cele mai bune interpretări ale personajului din toate filmele văzute de mine

– John Major – fiind destul de subiectiv aici, întrucât îmi amintesc de pesonaj ”first hand”

– De departe, dar absolut de departe, Margaret Thatcher. Kudos Gillian Anderson !!!

”De urat aș mai ura”, dar nu vreau să vă țin din treabă! Dacă am început povestea cu ”paiul de care mă agațam ca să scap de o dupamiaza plictisitoare”, o termin cu ”o lecție de umanitate, deghizată într-o epopee istorică”, pe care toți ar trebui să o vedem.

Aștept viața lui Napoleon…”Împăratul” sau ”Marele mic”…las Netflix-ul să decidă.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s