Home alone

Bucuroși că am scăpat cu numai 1000 de euro de ospitalitatea groenlandeză, am continuat cursa spre est, într-unul dintre cele mai interesante segmente de până acum. Cel puțin așa se anunța și așa a și fost.

După traversarea anterioară a oceanului, următoarea etapă părea joacă de copii… iarna. Nu era derdeluș dar era ditamai patinoarul, calota Groenlandei, cea care albește insula pe toate hărțile și care, nu numai că e alba, dar e și înalta, în medie cu 5-700 metri mai înaltă decăt vârful Moldoveanu. Asta a fost și problema, când, după o oră de urcat încontinuu printre niște nori neprietenoși, am văzut prima gheață veritabilă groenlandeză, din nefericire pe aripile avionului. Și nu, gheața nu e o problemă de greutate ci de aerodinamicitate, cât de puțină gheață putând să aibă un efect neplăcut asupra performanțelor avionului. Din fericire soluția e la îndemană, pentru a scăpa de problemă trebuind doar să zbori mai jos unde temperatura e ridicată și gata. Din nefericire însă, așa cum spuneam, deasupra Groenlandei nu prea ai unde să zbori mai jos. Vremea însă a ținut cu noi și după cca 15 minute am văzut, între două straturi de nori, soarele, care a înmuiat și ulterior topit gheața. 45 de minue mai târziu aveam să vedem și adevărata gheață groenlandeză, cu relexiile ei albăstrui date de probabil lipsa completă a oricărei poluări. Pe coasta de est spectacolul era incredibil (beneficiind și de cerul albastru), ne mai săturându-ne să filmăm și să pozăm combinația ghețarilor desprinși de calotă, cu munții negrii neșlefuiți și albastrul oceanului și al cerului. Am scăpat însă rapid de romantism, trebuind să aterizăm pe singurul aeroport de pe coasta de est groenlandeză, Kulusuk, el însuși un spectacol în sine. Atunci am realizat că în caz de evenimente meteo, nu am fi avut un aeroport de rezervă decăt la limită, combustibilul rămas acoperind doar încă 2-2h1/2 de zbor.

Fast forward, cu rezervoarele pline, am luat-o din loc spre Islanda unde, dupa numai 2h30 ne-a întâmpinat mai întâi reteaua GSM și abia mai târziu insula. Jos pălăria pentru acoperirea telefonică și, evident, și pentru roaming-ul tip UE de care nu mai avusesem parte de la plecarea de acasă.

După atâtea granițe fără nicio întrebare, în sfârșit islandezii și-au luat în serios procedurile și ne-au întrebat de acte, e drept la sediul operatorului de handling, nu în aeroport. În plus ne-au pus să ne înregistrăm pe site-ul covid.is, înregistrare care în esență nu conținea decăt un lucru: noi ne juram pe roșu că nu avem simptome și că suntem vaccinați. Nu ni s-a cerut nici măcar adresa în Islanda pentru a putea fi urmăriți în caz de ceva…Probabil pentru că informația asta pentru un vaccinat este la fel de relevantă ca aghiazma: nici nu face rău, dar nici nu ajută.

Cât despre hotel, după căminul studențesc de 4* din Groenlanda, în Islanda am avut parte de un auster (pe tip nordic) hotel de 2*, coerent, în comparație cu hotelul din Nuuk, nu numai d.p.d.v al numărului de stele dar și al tarifului – doar jumătate. Singura mare deosebire era confortul, cam dublu ca nivel față de anteriorul, pe medie însă hotelul ieșind deci în aceiași parametrii (X*2:2=X).

În plus locația hotelului era perfectă, având în apropiere un număr de restaurante, cu bucătării se pare mult îndragite de islandezi: chinezești, thailandeze sau vitnameze. Cum la restaurantul thailandez am ajuns cu 2 minute înainte de închidere a.k.a. în Islanda “după închidere”, ne-am facut curaj rugandu-l pe vecinul lui vietnamez să ne primească. Ceea ce omul (și echipa lui) au și făcut, pe principiul ca banul e ochiul dracului iar ora de închidere e doar a restaurantului nu și a ochiului. Ulterior aveam să înțelegem și misterul restaurantului thailandez închis la fără 2 minute: era condus de islandezi, evident cu o altă presiune financiară și o alta cultură a serviciilor decât colegii lor emigranți.

A doua zi (în Reykjavik) a conținut câteva evenimente remarcabile pentru mine. Cea mai importantă a fost consacrarea trotinetei electrice ca cel mai bun mod de a vizita un oraș. Comodă și rapidă, își scoate banii cu vârf și îndesat scurtănd timpul deplasării și chiar “genererând demand” la fel ca low cost-urile în aviație. Îți dă idei de vizitare pe care altfel, sub amenințarea mersului pe jos, nu le-ai avea.

Un alt eveniment personal remarcabil pentru mine, a fost vizitarea magazinului unde cu 15 ani înaine îmi cumparam ceea ce atunci avea să fie cel mai scump ceas al meu – made in Iceland. Ceasul este în sine o piesă cu istorii, din moment ce avea să mă înscrie în galeria deținătorilor lui alături de Quentin Tarantino, a cărui poză pe peretele magazinului, de care îmi aminteam, aveam să o revad acum după 15 ani. Oricum, cu ocazia asta am realizat cât de relativ e timpul. Cunoscându-l atunci pe proprietar (un domn pe care mi-l aminteam foarte volubil și în vârstă) și întrebând în contextul amintirilor mele dacă mai traiește, am aflat că traiește bine mersi și la cei 72 de ani ai săi plecase într-o excursie de pescuit pe ocean. Iată deci cum “bătrân” la 37 de ani are altă înfățișare decât la 52 de ani, omul având deci atunci cam 57 de ani – o vârstă către care mă îndrept și eu astazi, cu o viteză total neregulamentară.

Doar pentru a puncta, dacă e Reykjavik trebuie să fie și Laguna Albastră, loc în care lucrurile s-au mai schimbat. Sauna are acum o fereastră care permite unui strop de lumina să pătrundă. Se evită astfel momente, ca al meu de acum 15 ani când, în întunericul saunei, singurul loc liber aparent de pe băncuțe era vânat de toți cei nou intrați în incintă, spre disperarea colegului nostru de sauna, în brațele caruia se așezau toți noii veniți. Omul era un american (foarte) negru și practic invizibil în întunericul saunei, care avea însă simțul umorului. Întregul grup a căzut de acord dupa a 3a tentativă de ocupare a locului lui, deja ocupat, că singura soluție ar fi sa zâmbească, pentru a da un puternic semnal de “ocupat” cu dinții lui de un alb imaculat. Iată deci beneficiile ascunse a oricărei investiții majore din viața noastră, miile de dolari bagate în dantură de om fiind astfel justificate cu vârf și îndesat.

Dar revenind la actuala Laguna Albastră, cea post covid, n-am putut decât să salut regulile de distanțate socială, care a redus de la 4 la unul, numărul autocarelor cu turiști care se varsă în lagună în fiecare oră.

Și că tot am vorbit de autocare, la întoarcere am avut parte de un șofer roman care ne-a lăsat practic vis-à-vis de hotel, scutindu-ne astfel cam 40E și o oră, mersul până în Reykjavik și taxiul de întorcere, dacă era să ne luam după programul oficial și punctele de oprire programate ale shuttle-ului.

A doua zi, deși zi de zbor, scopul zborului era diferit, turistic și nu expediționar. Mergeam până în insula Grimsey, în nordul Islandei, insulă cunoscută pentru două lucruri: cercul Polar (de nord evident) care o traversează și miile de pufini care își au adăpostul pe ea.

Aeroportul de acolo are dealtfel si o procedură foarte interesantă, poate unică în lume. Cu 3 minute înainte de aterizare, controlorul din turnul de control se aruncă în mașină și dă o tura dus-întors pe pistă, la viteză maximă, ca să sperie miile de păsări așezate pe ea. Suficient încăt, atunci când avionul vine, păsările să fie deja alertate și să zboare speriate destul de rapid. E, cum ar veni, o sperietură înainte de o altă sperietură. Aeroportul a fost astfel o excelentă calibrare a situaței “birds hazard” din aviație, după o aterizare și o decolare acolo simțindu-ne în prezența păsărilor cam cum se simte un siberian când vede zăpadă în Madrid, alfel un super “hazard” in Spania.

Long story short, daca cercul polar l-am vazut și ne-am și fotografiat cu el (fiind marcat de gaura-diametru dintr-o bilă mare de piatra așezată pe insulă), de pufini n-am dat deloc, desi am strabătut toată insula. Mirat, l-am întrebat pe controlorul de zbor unde sunt? Omul mi-a spus că plecaseră cu fix 3 zile mai devreme…absolut toți! Se pare că au un calendar incredibil, momentul în care trebuie să o ia spre sud fiind mai presus decât excursiile turiștilor sau planurile de zbor depuse la Eurocontrol. Astfel încât, am simțit până în măduva oaselor sentimentul lui Kevin dar la 180 de grade. Deși a ratat excursia omul rămăsese singur acasă cu distracția de rigoare, în timp ce eu, deși nu ratasem excursia și reușisem să ajung pe insula unde acum 15 ani nu putusem, ma găseam tot singur acasă, fără însă niciun fel de distracție!

Seara avea să ne prindă în Akureyri, al doilea oraș al Islandei, unde, repetând schema cu trotinetele electrice, am vazut într-o oră și jumătate tot orașul, tot orașul cu de toate…inclusive doua șaorme de fiecare, de la cea mai tare șaormerie (kurdă) din oraș. Moment în care m-am relaxat, la urma urmei să fii singur acasă nefiind decât o altă șansă de a-ți urma visurile suprimate în prezența celor dragi…

…”Oooooo, viațaa mea!!!”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s