”Eeeh, Bethleheem!”

Cum copil fiind, eram terorizat la fiecare întoarcere ”pe băncile școlii” de clasica compunere ”cum mi-am petrecut vacanța”, peste ani (cam acum adică) am un vag sentiment asemănător, încercând să închid rotund și frumos aventura mea israeliană.

Inima Ierusalimului (sau ”Ierushalaihm”, în fonetica localnicilor) este orașul vechi, o cetate clasică, bine conservată, cu străduțe înguste, tipic orientale, genul în care s-ar filma cu succes o urmărire din James Bond sau Mission Impossible. Vizitându-l, am mulțumit telefonului meu mobil pentru numărarea pașilor, simțindu-mă ca un marinar care se pregătește de voiaj umplându-și butoaiele cu apa găsită în exces pe râul la gura căruia a poposit. Exact ca pașii mei din zilele astea, și ei în exces, care să mă ajute să navighez cu bine prin de marea de jamboane, cârnați și sarmale pe care va trebui să o traversez în lunile următoare.

Cu comercianții, turiștii (puțini), soldații în diferitele uniforme (cu armele mereu îndreptate în jos), locuitorii (cca 200000, majoritatea apatrizi), pelerinii din toate cele 3 religii majore sau pur și simplu trecătorii ocazionali, orașul e un furnicar în care este totuși greu să te pierzi, având suficiente puncte de reper pentru a nu te rătăci. Nu în ultimul rând punctele de reper sunt sit-urile religioase, Biserica Sfântului Mormânt, Domul Stâncii și Zidul Plângerii, ultimele două având accesul securizat și controlat de armată.

Golgota, via Dolorosa sau Zidul Plângerii nu mai au nimic în comun cu locurile pe care Biblia le pomenește, 2000 de ani mai târziu, 8 cruciade, câteva imperii, zeci de războaie și conflicte și milioane de turiști. Dar spațiul are ceva magic, poate și pentru că e unul dintre foarte puținele lucruri palpabile care, într-un spațiu relativ mic, definesc credințe atât de diferite a miliarde de oameni.

”Dă Doamne să fie bine!”
În spate un cuplu celebru, Iordan și Iordania.

Rămânând în registru, locul botezului lui Isus pe Iordan este un alt astfel de loc. Un râu la fel de murdar ca Dâmbovița pe vremuri în București, dar de vreo 3 ori mai mic, fără poveștile din Biblie locul ar în cel mai rău caz complet ignorat, iar în cel mai bun caz ar fi doar o graniță exotică între două state aflate pană acum 25 de ani în conflict, Israel și Iordania. Așa însă, vizita se transformă într-o experiență care unora le (re)definește viața, așa cum s-a întâmplat cu câțiva membrii ai grupului de argentinieni cu care m-am intersectat și care au fost ceremonios botezați cu apa turnată în creștet dintr-o sticlă din plastic de 0.5l, fără etichetă, de ceea ce părea a fi un pastor predicator al grupului.  Și nu, nu cred că noile numel de botez erau Pepsi sau Cola….

Nu același lucru se poate spune însă despre Marea Moartă, care nu are nevoie de Biblie pentru a deveni remarcabilă . Un fenomen unic cu totul, atât ca poziționare (la 417 m sub nivelul mării) dar și d.p.d.v. al compoziției, Marea Moartă este un ”must do” într-o viață de om. Mai exact ”must do”-ul e baia în apa ei uleioasă și atât de sărată încât pare iute la gust.  O baie care este la îndemâna oricui, nimeni neputându-se îneca, marea ținându-te la suprafață ca Atlanticul pe Titanic în 1912 la început de aprilie. Problema cu ghețarul a fost însă strict a Titanicului, Marea Moarta fiind prea caldă pentru astfel de întâmplări. Momentul mi-a prilejuit o frumoasă aducere aminte a copilăriei, în particular a cerbiciei cu care bunica mea ținea sa mă dea cu nămol la

This image has an empty alt attribute; its file name is 1638645388262.jpg
”How low can you go?”

Techirghiol și a încăpățânării cu care refuzam să stau cuminte până când se usucă tot nămolul.  Contrar legendei cu privire la o anumită afinitate pentru bani a israelienilor, nămolul era gratis, fiind pur și simplu luat de pe fundul apei de către cine era interesat. Și dacă interesul meu pentru nămol a crescut net de la ultima ședință de acum 40 și ceva de ani, după mult sport și o operație la genunchi, cumințenia și răbdarea mi-au rămas aceleași ca în copilărie, dându-i dreptate bunicii mele care realizase cu mult înaintea tuturor ce soi rău sunt. Soi pe care, nici zecile de feluri de creme pe care industria locala le produce cu săruri din marea respectivă nu îl mai poate schimba.

Și pentru că tot eram în zonă m-am gândit că nu strică să arunc o privire prin muzeul aviației militare israeliene (IAF) din Be’er Sheva, fiind uimit să văd că pentru Israel F16 sau F15 sunt piese de muzeu, în timp ce, iată, în România ele reprezintă ”viitorul”, așa cum ni-l așternem cu toții din 4 în 4 ani. În plus, am descoperit ca dronele erau pe ordinea de zi a aviației israeline încă din anii ’68-’69, oamenii lucrând de pe atunci la bunicii dronelor de azi, care pentru generația tânără (definește tânară ! :D) par a fi venit doar recent la pachet cu Instagram-ul, online shopping-ul și Netflix-ul. Se pare că nu…

F16 și în spate F15…RAF la ani lumină de nivelul IAF

Cireașa de pe tort a fost seria de top 3 avioane ale celui de al doilea război mondial, Mustang – P51, Spitfire si Messerschmitt 109. Toate servind in IAF in anii ’48-’49, fiind traficate de tânărul stat evreu căruia nimeni nu voia să îi vândă arme în acei ani. Kudos!

703km/h cu doar o elice, în anii ’40!! Meet the Mustang! În spate Spitfire-ul si Messeschmitt-ul.

Dacă vă uitați pe hartă, pe teritoriul Israelului există niște linii punctate. Mult prea multe linii punctate, cam câte războaie a dus statul Israel de la înființare, soldate aproape fiecare dintre ele cu o noua linie de armistițiu sau de demarcație. Una dintre aceste linii delimitează West Bank-ul, regiunea aflată la est de Ierusalim și la vest de râul Iordan, care împreună cu Marea Moartă separă regiunea de Iordania. Cum am menționat, nu este nicio problemă să

This image has an empty alt attribute; its file name is 1638646073323.jpg
The wall…professional version!

călătorești din Ierusalim la Marea Moartă pe singurul drum din regiune, drum care trece prin West Bank. Dacă însă vrei să intri în West Bank prin alte locuri, trebuie trecut de puncte de control și te poți întoarce înapoi in Israel numai dacă ai la tine cartonașul care ține loc de viză. Un astfel de loc este și Bethlehem-ul, care pe hartă pare aproape o suburbie a Ierusalimului, dar care în realitate este separat de Ierusalim de niște ziduri care fac ca zidul Berlinului să pară un gărduleț de la locul de joacă al copiilor din parcul orășenesc. Ajungând în fața punctului de control, care avea coadă doar pe un singur sens – acela de intrare în Israel, ieșirea fiind liberă și fără prea mulți amatori, am întrebat pe unul dintre soldații israelieni ”care e treaba?”. După explicațiile sale, foarte clare de altfel, concluzia a fost că nu pot ieși din Israel, neavând viza la mine. Sau mai exact pot ieși dar nu o să mai pot intra. Totuși, curiozitatea m-a mânat să mai pun o ultimă întrebare: ”It is safe?”…Cu un zâmbet sarcastic de genul ”welcome to the club” soldatul a replicat cu cel mai șarmant accent isrealian, dând ușor din umeri și arătând spre oraș cu dreapta, stânga rămânându-i pe armă, ”Eeeeh, Bethleheem…!” adăugând ”I never go there!”. Replică ce a pus instant orașul pe următorul meu ”to visit list” când mă mai  întorc prin Israel.

”Cu picătura / schimbăm agricultura”…n-am gasit altă rimă!

חנוכה שמח

Așa cum am reușit să vizitez Mongolia în cea mai celebra perioadă a anului, în timpul festivalului lor național Nadam, sau Vietnamul pe 2 septembrie, ziua lor națională în care (încă) celebrează victoria asupra Sudului, iată că am reușit să continui tradiția și în Israel, nefiind scutit de coincidențe. Astfel, nu numai că am ajuns pe Ben Gurion cu doar 36h înainte ca țara să se închidă, dar și cu o zi înainte să înceapă Hanuka. Și asta cu atât mai extraordinar cu cât este a doua cea mai timpurie celebrare a sărbătorii din ultimii 25 de ani, în mod normal Hanuka fiind sărbătorită în decembrie, uneori începând chiar de Craciun. Pentru detalii Google it, dar povestea merită efortul.

”Unde soarele răsare/doar dacă-l plătești”

A doua coincidență se referă la proaspătul clasament al costului vieții în orașele lumii, dat publicității în timpul vizitei mele. Ce sa vezi, ”lucky me”, am aflat cu bucurie că mă aflam în cel mai scump oraș al lumii, Tel Aviv, dintr-un top 10 în care Tokyo nici măcar nu a intrat. Cu o masă la restaurant de cca 400 lei/persoana, un taxi de la aeroport de 230 lei / 30 minute (aici suspectez însă o discretă țeapă) sau o masa la McDonalds obișnuita de 130 de lei (am transformat deja shekelii în lei pentru a fi mai convingător) Tel Aviv-ul m-a convins repede că își merita primul loc. În plus, știind că ceea ce nu te doboară te face mai tare, nu mă aștept decât la lucruri bune în cariera mea viitoare de turist, acum că am supraviețuit (financiar) experienței ultimelor două zile din periplul meu israelian.

Te Aviv-ul este total diferit de Ierusalim, fiind un oraș foarte cosmopolit și destul de spectaculos arhitectural, semănând (cum mi-a sugerat un prieten, și are dreptate) cu Panama City, o mană de zgârie nori la malul mării, îngropați într-o mare de vegetație exotica. Plus, în cazul Tel Aviv-ului cetatea Jaffa pe malul mării, o altă veterană a cruciadelor. Zonele pietonale, (Piața Carmel sau ”strada artiștilor” – Nahalat Binyamin) sunt extrem de pitorești și de aglomerate (atenție la buzunare) dar și foarte spectaculoase. Dacă Carmel-ul nu surprinde decât cu aglomerația si profesionalismul comercianților, pe Nahalat Binyamin am văzut cei mai creativi artiști stradali din viața mea. De la poșete croșetate, la figurine puzzle 3d, de la bijuterii din hârtie (care de fapt era oțel) la sculptură în paginile cărților, de la porțelan și lut la textil, de la sticlărie lucrată pe loc la măști și câte și mai câte altele, locul era fascinant prin ingeniozitatea ideilor. Nimic „made in China”, nimic ”for tourists only”…

A sosit Sabatul.

Locurile arătau însă un pic diferit 4h mai târziu, când am ieșit pentru o ultimă plimbare în oraș pentru a cumpăra câteva suveniruri. Greșeală de începător să nu realizez că dacă soarele apune vineri seara, în Israel începe sabat-ul. Ziua în care nimeni nu mișcă și totul este închis. Sau mă rog, aproape totul, deși în lipsa turiștilor nu mai există acum nicio presiune pentru excepții de orice fel.  Așa că, navigând prin semi întuneric prin piața Carmel, acum complet goala și invadată de un munte de gunoaie, am fost lovit brusc de înțelepciunea soldatului israelian de la porțile Bethlehem-ului, parafrazându-l în gând : ”Eeeeh, Israel!” dar adâugând , tot în gând, ”I will always come back”.

I will always come back! 🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s