Grenada, nu Granada. Îți ia un pic până te înveți (mie cel puțin), dar până la urmă îți iese. Alintată și ”spice island” (unde ești Zanzibar?), insula pare mai degrabă ”spicy island” și nu, nu mă refer doar la prețuri.
Ultima dată când am auzit de Grenada era prin 1983, când imperialiștii americani au invadat-o. Un băiat, Maurice Bishop, a dat o lovitură de stat cu accente comuniste. ”Not in my backyard” policy a funcționat și iată cum din Maurice Bishop nu s-a ales decât numele aeroportului (mai târziu despre asta). Fast forward, 40 de ani mai târziu (în 1983 absolveam școala generală) și iata-mă în țara caraibeană a comunismului ratat. Niciodată n-am aplaudat o ratare ca acum! Thank you USA!
Zborul din Trinidad a fost o nimica toată, de doar 40 de minute. Am reușt însă să bifez încă un recod propriu, cel în care întârzierea zborului a fost de 4 ori și jumătate cât durata lui. Exact 3 ore! Ce să-i faci, avioanele se mai defectează și ele, dar măcar cei de la Caribbean au fost transparenți și paroliști, calități necunoscute celor de la Tarom în situații similare (și vorbesc din proprie experiență!).
După clasicul ”Bine ați venit” al polițiștilor de frontieră, neînsoțit de data asta însă de la fel de clasicul, aș zice, interogatoriu (Barbados gen, ”Pot să văd biletul de întoarcere?”, de parcă cei 150$ mă opresc la o adică să rămân pe undeva, în USA included, US Border având un adevărat cult pentru întrebarea asta), m-am aruncat în taxi. Și aruncatul a rămas cea mai rapidă miscare în respectiva cursă de taxi.
Șoferul, un bătrânel, localnic, de peste 70 de ani, poate chiar 75 (dacă nu cumva era așa din cauza a prea mult soare), a plecat în cursă fără să banuiască ce îl așteapta. Și sincer, nici eu.
Cum am urcat, l-am rugat rapid două lucruri: să oprim la un magazin DigiCell ca să îmi iau obligatoriul card de date și la o bancă ca să scot cash. Prima mă ardea rău pe mine, a doua probabil că pe el, dar nu știa!
În paranteză fie spus, odată cu intrarea în Grenada am trecut o graniță învizibilă. Din Barbados și Trinidad Tobago, având standardul american la prize și monede naționale separate, în Grenada, unde intri în zona stadardului britanic de prize si a dolarului caraibean (EC). Standardul ăsta există în toate celelalte insulele care sunt și națiuni independente (nu vorbesc deci de posesiunile Anglie, Franței, Olandei si US). Toate astea ajută turistul foarte mult. E, cum ar veni la noi, Republica Moldova pe ecartament european de cale ferată…Bine, când vor avea și turiști :)))
Revenind la bătrânelul meu, la 7-800m de aeroport văd un magazin, mare, DigiCell și îi spun rapid să oprească. Omul apucă să treacă de intrare cam 50m, fiind deja în fața intrării următoare, a parcului unui hotel de lux. Very, very, very, very long story short, a întors în 5 minute (pe ceas, fără exagerare), deranjând traficul și de pe drum și din curtea hotelului, “minutul de aur” fiind când, gata întors, urmând să intre pe drum din nou și să o ia spre magazin înapoi, nu mai intra. N-am rezistat și l-am întreat dacă s-a întâmplat ceva (infarct, Alzheimer, stroke, Doamne ferește)? Mi-a zis că se uită după trafic, pe drum nefiind NICIO mașină în ambele sensuri, cât vedeai cu ochii, cam 6-700m pe sens. L-am încurajat să încerce să intre, pentru că nu e niciun trafic, ceea ce a și făcut, în cele din urmă. Și pentru că avea doar 50m de făcut înapoi, i-a făcut pe contrasens, orindu-se înainte de făcut dreapta ca să dea proritate benzii celeilalte (se conduce invers), atâta dor că era pe banda lor !!…
Să mori în Caraibe într-un accident de taxi, e finalul pe care nu cred că și l-ar dori nimeni, mai ales eu, care aș avea de ales între moduri mai glorioase…Doamne ferește!
Identific rapid cardul de date necesar (~100 de lei, 5GB, 7 zile), no questions asked, no passport needed, si omul de la ghișeu, un fel de recepție dealtfel, îmi cere 50 EC…”sau 20 de US$”. Caut și îi zic ”N-am decât 16 US$”. Zice ”bine dă-mi 16 US$”, moment în care îmi dau seama că meciul ăsta nu se putea termina decât egal sau victorie pentru el.
Revin la tataie al meu, care de data asta a luat inițiativa și m-a dus la bancă. Ne rezistând evident manevrei de întoarcere (bancomatul era drive-in dar presupunea o întoarcere la 180 de grade), m-am dat jos și l-am rugat să întoarcă până scot eu banii. A durat mai mult (x4) să ieșim din parcarea bancii, care avea în față un sens giratoriu, decât să scot eu banii din ATM. Nu tot la fel de mult a durat să calculeze prețul cursei (cam 3km în total) – 70 EC adica 116,87 lei la cursul de azi, când scriu . Probabil că omul mă taxa la minut, ca avocații, distanța fiind doar un detaliu. Iar la mintute petrecute la volan, credeți-mă că omul era mai bun decăt bucătarii chinezi la întinsul noodels-ilor!
Grenada este altceva decăt Trinidad-ul. Mulți americani, inclusiv universități care au campusuri acolo și oferă module studenților (tax breaks, job creation, cheaper , outsourcing, ”Make America Great Again!”,etc), foarte multe cruisere, ca peste tot in Caraibe, sentiment național puternic (bannere cu ”God bless our nation!” peste tot), aglomerație (n-am putut găsi o mașină de închiriat, dar despre asta mai târziu), turism, plaje, mare, ciocolată, rom, mirodenii. Și cam atât!
Altfel, dacă te iei după denumiri, pare că nici muntele Athos nu e așa de evlavios cum e Grenada. Toate diviziunile administrative, vreo 7 la număr, au nume de sfinți, iar capitala care se numește St. George’s! Da, cu ” ‘s” la coadă, poate ca să nu mai lase niciun dubiu a cui e capitala, o modă foarte cunoscută și la numele din Moldova, când nu se știa tatăl!
Că vorbeam de mașină, după o primă zi la plajă și soare (locații de ”Insta” sau ”screen saver”), a doua zi aveam mașină închiriată, plănuind un tur de insulă (cam 100-120 km în total). Cu o seară înainte verific însă rezervarea. Totul OK, însă un detaliu m-a indispus. Locația mașinii era în …Dominica (nu, nu Republica Dominicană). Mai exact în Aeroportul Las Americas!
Când am făcut rezervarea pe Expedia, site-ul mi-a oferit cea mai apropiată locație de Grenada. Cum am văzut că mașina este pe aeroport, am presupus că e aeroportul din Grenada și nu am mai verificat și locația aeroportului. Dacă nu vedeți ”Maurice Bishop” să știți că sunteți în aeroportul greșit. N-a interesat deci pe nimeni dintre inginerii care au scris algoritmul că ”cea mai apropiată locație” trebuie să fie și pe aceiași insulă! Într-un fel înțeleg: una e programarea, alta e geografia!
Așa că a trebuit să mă repliez rapid, varianta de back up fiind un scuter. Cum spuneam și cu altă ocazie, cunoști o țară doar dacă îi parcurgi drumurile…mai ales pe scuter, mai ales pe ploaie și, mai ales, cireașa de pe tortul turistului, având drumul principal de pe coastă închis și fiind nevoit să o iei prin munți, pe drumuri ocolitoare și nesemnalizate ca atare. Întrebând un localnic care e treaba (la dus), omul mi-a dat un sfat pragmatic ”follow the traffic”. Așa că am aștepat cam 2 min (nu prea erau multe mașini în zonă) și am agățat, precum puricele din banc care a luat ”la ocazie” un câine, o mașină de teren. După vreo 10 minute de mers pe vârfurile dealurilor (munți pentru insulă, zona fiind foarte frumoasă), mașina a dispărut într-o curte, lăsându-mă cu ochii în soare (încă era) și cu scuteru’ în vărful dealului. Google maps (”cannot stress it enough, guys: download the off line maps”!!!) helped again. Dupa cam încă 10 minute și niște pante la coborâre de mi-era și cu scuterul frică, dar cu mașina?!, iată-mă pe din nou pe drumul de coastă.
În continuare traseul s-a pliat pe calea bătută a turiștilor…cascadă, fabrică de ciocolată (închisă, era sâmbătă, dar magazinul era deschis), parc național (cu munți și lac) și hotel.
Doar că parcul național era în interiorul insulei de unde părea că vine potopul, așa că am decis să rămân pe coastă (pot să văd la o adică lacul Sfânta Ana și acasă), unde vremea era marginal mai bună și stiam și drumul.
Este o adevărată încântare să mergi la cei 35-45km/h pe scuter (ai vrea mai mult dar nu poți), când te plouă și cănd tricoul încetează să mai fluture pe tine fiind prea greu de apă. În plus pe lângă gropile sau dâmburile pe care trebuie să le gestionezi, ai și bălțile, moment în care perspectiva se schimbă. Astfel din ”a ajunge repede”, te multumești cu ”a ajunge”, în încercarea înțeleaptă de a evita ”a rămâne înțepenit aici”. Unde ”aici” era un drum de coastă, plin de gropi, pe care ploua și care era cam ”in the middle of nowhere”, deși sunt conștient că expresia este totuși un compliment pentru localnici, pentru o insula așa de mică.
O oră și jumătate, un duș fierbinte și un pahar de rom mai târziu (cu mirodenii, Grenada, spice island, remember?) povestea începea să se decanteze, singura grijă rămânând ca o eventuala pneumonie să nu fie confundata cu vreun Covid, cu complicațiile de rigoare în vămile care vor urma.
Înainte de plecarea din insulă însă, aveam să îmi aduc contribuția la progresul localnicilor, precum Columb 500 de ani mai devreme (lăsăm ironia deoparte aici). Din motive care îmi scapa, plata cu telefonul în insulă, nu numai că nu se practică, dar e interzisă, deși POS-urile au NFC. În magazin fiind, am realizat că nu aveam niciun card fizic la mine (deși, ”in full fairness”, aveam ceva cash). La casă am cerut să plătesc cu telefonul, însă debutul a ceea ce eu numesc ”analfabetism funcțional în business” a venit rapid: ”Nu se poate”/”De ce?”/””Așa e regula”/ ”De ce?”. Moment în care evident conversația se blochează. Pasul următor, escaladarea la manager. Omul vine și e la fel de încurcat. ”Nu se poate”, dar nu știe de ce…Mă sfătuiește să îmi pună tranzacția pe ”hold” și să mă duc să scot bani de la banca de peste drum. Nu îmi spune și cum pot scoate bani doar cu telefonul, dar ăsta e un detaliu care nu îl mai privește pe el, fiind deja drăguț cu clientul și oferind soluția…5 minute mai târziu și un consiliu de management ad-hoc al turei din magazin (magazin gen Kaufland), primesc permisiunea ca, în mod excepțional, să îmi apropii telefonul și nu cardul de plastic de terminalul NFC. După zâmbetele reținute ale casieriței și ale băiatului care punea marfa în pungi (asta fiind celula de bază a oricărei case din magazinele caraibiene), se pare că ceea ce pentru mine a fost o simplă grenadă de mână detonată în fața managementului, pentru alții a fost Little Boy-ul pe care îl așteptau demult!
Saint Vincent AND the Grenadines, next!
One way ticket only! 