Socialismo o muerte

Dacă te uiți pe hartă, în nordul Cubei vezi un set de insule, legate de Cuba unele dintre ele, prin drumuri care par construite pe apă. Ar părea că, oarecum geloși pe drumul americanilor din Key West, cubanezii să se fi apucat de antrenament, “just in case”. Poate că, la un moment dat, Cuba totuși să se unească cu vecinul de la nord și nord vest… Și în general vecinul de peste tot, având în vedere caracterul global al imperialismului american.
Fix către una din insulele astea (numite Cayos) m-am îndreptat după memorabilă mea întâlnire cu El Piloto. Cayo Coco îi spunea.
Bifând pe drum o a doua întâlnire cu un polițist local (“spic and span”, în uniformă de motociclist și cu cizme înalte care de fapt erau ciocate), întâlnire în care am aflat, pentru numai 5 CUCi, că la semnul cedează trecerea pe care scrie “pare” trebuie sa ți se oprească roțile pentru o secundă, am ajuns în sfârșit la începutul drumului minune, cel pe apă. Lucrarea era serioasa din moment ce am platit 2 CUCi ca taxă, salariul unui cubanez pe-o zi – scuze Bebe (@Iuliu Panciu), nu făceam decât să cunosc Cuba 😁!
Odată intrat pe drum recunosc că am fost impresionat, dar și ușor “jenat”, de irealul șoselei care, nefiind pod, părea că plutește pe apă. Mă întrebam cât de prietenos e drumul ăla în caz de furtună. Asta dacă nu îl țin închis 8 luni/an ca pe Transfăgărășanul nostru.

20 de km mai târziu intru pe Cayo Coco și încerc să găsesc hotelul, însă semnalizarea nu e punctul forte al Cubei. Ma îndrept astfel către ceea ce corespundea cel mai bine pe Google maps poziției hotelului și îl întreb pe omul de la poarta: “Aici e Iberostar?”. Răspunsul vine natural, fiind numai vina mea că mi-am pierdut vigilența revoluționară și nu m-am așteptat la el: “Dar în ce problemă, aveți rezervare?” Cei de vârsta mea nu au uitat că, în socialism, informația nu se dădea ci se cerea, iar controlul nu avea scop ci doar exista!
Long story short, Iberostar, un foarte solid 3* (4* pe booking.com) avea marele avantaj al unui “all inclusiv” total. Iar când ești în Cuba, “all inclusiv” sunt berea și romul, ambele din belșug (alături de cafea și zahăr). Bufetul, același în fiecare zi (din cele două petrecute acolo), nu păcătuia decât prin aerul de Costinești 1988-1989, chiftelele în sos, pastele/macaroane și garniturile de legume și ele în sos, fiind la ordinea zilei. Pentru ochiul meu de european fructele exotice (mango, guava și altele pe care nu le știam) salvau situația. A, și să nu uit de cele două tipuri de orez…


Marea surpriză a fost însă în prima seară un spectacol de revistă, care m-a teleportat direct în Mamaia 1985. Spre cinstea lor, balerinii și balerinele erau chiar buni, soliștii cântau remarcabil, iar bucățile erau bine alese (din music-hall-urile moderne). Însă deja vu-ul a fost prea puternic ca să mai fie loc de alte impresii în seara aia.
În loc de concluzie n-aș dori decât să spun că, serios vorbind, potențialul e uriaș dar invers proporțional cu capacitatea managerială și mai ales cu îmbâxitul sistem de restricții, care în general scapă turistului vestic, nu însă și celui din Noua Europă, călit în anii construcției socialiste.


După două zile de paradis socialist, a sosit momentul ultimei etape înainte de Havana: Santa Clara, orașul mausoleului lui Che. Omul evident nu avea nicio treabă cu locul, el fiind argentinian, dar daca Cienfuegos are orașul lui și Fidel insula lui, de ce nu și Che? Mausoleul arată impresionant și descrie foarte bine starea Cubei de acum. Se vrea măreață, dar nu poate, a investit bani, dar nu se vede, luptă pentru o idee, pe care însă nici macar ea însăși nu o crede (fețele plictisite ale soldaților care se făceau că păzeau spuneau totul). Pe scurt o insulă cu dublă personalitate…și dacă mă gândesc și la băieții din Miami (scuze Bebe, nu m-am putut abține), pare că o dezvoltă pe a treia, în cel mai pur stil Paraziții.

“Nici grafitti, nici tablou/un motiv să vin din nou!”


Revenind la Santa Clara, la recomandarea proprietarului pensiunii, m-am dus la restaurantul vedetă al orașului, La Bodeguita del Medio. Localul a avut de-a lungul timpului doar 3 tipuri de clienți: clienți care au lăsat un grafitti pe perete, restaurantul având literalmente toți pereții acoperiți cu mai multe straturi de grafitti, clienți suficient de celebri încât să primească un tablou pe perete cu o poză pe când vizitau localul (Gerard Depardieu, Claudia Cardinale, Ted Turner, Joe Fraiser, Harry Belafonte, Muhamad Ali, Rita Hayworth, etc etc) și clienți care nici n-au lăsat grafitti și nici de tablou nu au parte. Evident, nehotărârea mea m-a aruncat în a treia categorie, încă mai meditând dacă totuși un grafitti bine plasat nu m-ar fi scutit de un efort totuși disproporționat pentru a deveni celebru.

Finalul zilei a fost apoteotic, cu o poză mai mult decât sugestiva în fața secției de poliție de peste drumul din fața vilei unde stăteam. “Socialismo o muerte” era lozinca vedetă a pozei, care, ne mai având nevoie de traducere m-a făcut să mă întreb pentru o clipă cât de aproape sunt cubanezii de țelul lor? Either way!

Leave a comment