Trinidad , sau „Trini” pentru amici, e cea mai mare dintre insulele din zonă, mai exact din zona de sud, fiind cu doar 2kmp mai mare decât județul Brăila. In nord insulele au alt calibru, Cuba cu peste 1000km lungime sau Hispanola (Haiti + rep. Dominicana) cu 600km, se compara deja cu Romania. Bine, se compara defavorabil, Cuba ½ si Hispanola 1/3, dar parcă e altceva decât o insulă ”Sălăjan + Colentina” în care toată lumea se știe cu toată lumea.
Revenind la Trini, până să ajung am degustat încă unul dintre avantajele zonei: zborurile foarte scurte, la 15-20 de minute după decolare avionul (un ”Caribbean” 737-800 destul de nou) începând coborârea. Și că a venit vorba de companiile aeriene, când ești în zonă un pic de atenție nu strică, între ”Caribbean” și „Inter Carribean” fiind o diferență chiar mai mica decât între Inter Milano și AC Milan!
Fiind prima permutare între două țări din zonă, am gustat din tratamentele aplicate turiștilor, bine, anumitor turiști mai exact: ”Aveți bilet de plecare din Trinidad? Pot sa îl văd?”. ”Sigur domnișoară!”. Imediat ce îmi pornesc lap-top-ul, mă contactez la internet, intru in email, caut folderul cu mesaje referitoare la călătoria asta și iau la rând toate mesajele companiilor aeriene, nemai știind evident nici data în care am cumpărat biletul și nici compania aeriană cu care o să zbor. În sfărșit…
Primul contact cu Trini, aeroportul, Piarco International mai exact, m-a pus un pic pe gânduri. După saga din Barbados, în Port of Spain într-o oră eram deja la apartament, inclusiv cu cartela de date cumpărată și activată. Big improvment aici, dupa 30USD pt 5GB , 5 zile, am scăzut la 25 USD pt. 30 GB, 10 zile. Altfel nu erau albi, nu erau turiști, dar orașul arăta mult mai bine, inclusiv autostrăzi și un business district cu zgârie nori. Long story short, petrolul și gazele fac din Trinidad a 5-a economie a Americii (nord + sud) în termeni de PIB/capita (mulțumesc Wiki), o alternativă mult mai plăcută, aș zice, decât hoardele de turiști! În paranteză fie spus, dacă a 3-a, Bahamas, nu e o surpriză, a 4-a te pune pe gânduri – Guyana! De trecut pe listă…
Orașul, pe lângă autostrăzile menționate și munții din partea de nord, nu are nimic spectaculos, downtown-ul fiind o îngrămădire de străduțe cu multe magazine de toate tipurile și pentru toate buzunarele, comunitatea locală indiană făcând jocurile în comerț, magazinele fiind burdușite cu foarte multe articole made in India sau in China.
”The big event” însă aici sunt pregătirile pentru carnaval (care are loc în cam două săptămâni), primul după pandemie. Vă imaginați deci foamea de distracție a participanților și de profit a comercianților. În context, am vazut la repetiție una dintre cele mai frumoase orchestre din viața mea, a unor elevi de scoală generală cred, esența orchestrei fiind un instrument numit “steelpan”, tigaia de oțel (?), se pare singurul instrument muzical inventat în lume în sec. XX, în Trinidad Tobago! Este deci instrumentul lor național.
La cât de mare e Trinidadul, pentru a o vizita ai două variante: te alături unor tururi organizate sau îți închiriezi mașină. Și cum vorba spune că ”Dacă vrei să mergi repede du-te singur, dacă vrei să ajungi departe du-te cu mai mulți”, iar in Trinidad ”departe” nu înseamnă mare lucru (județul Braila, heloooo!), am optat pentru prima variantă, în care, în plus, aveam și ocazia să-mi mai perfecționez condusul pe stânga…stânga drumului.
După o încălzire scurtă cu o escapadă până la o cascadă, Blue Basin Falls (da, au râuri și cascade pe insula asta) a doua zi de dimineață am luat-o în jos pe coasta de vest cu gândul să ajung până in Icacos, cel mai sud vestic punct al insulei, la doar 6 km de țărmul Americii de Sud, Venezuela în cazul ăsta. Până acolo însă courtesy of Tripadvisor mai aveam două opriri de făcut.
Prima la ”Templul din mare”, un templu budist făcut pe o limba de pământ care intra în mare. Așa e, m-am simțit un pic ca atunci când mănânci pizza in Mexic, bei tequila în Rusia sau, hei, vezi un templu budist in Trinidad Tobago, dar ce să-i faci? Turismul presupune sacrificii.
Acolo însă surprizele au început să curgă pe bandă rulantă. În primul rând locul era plin de oameni în uniformă. Poliție, gardă de onoare și chiar o orchestră militară cu muzicanții îmbrăcați în alb. Plus ceva mașini și motociclete de poliție.
A doua surpriză era că templul ca atare era închis. Mai exact poarta închidea accesul pe limba de pământ la capătul căreia se afla templul. Mă rog, mare pagubă nu era, bifând poza și gata.
Dacă însă tot eram în zonă am zis să mai vad ce e prin împrejurimi, pe un platou adiacent fiind câteva grupuri de oameni. Zis și făcut, am luat-o catre platou, trecându-mi pe lângă coada ochiului o inscripție de genul ”Waterloo cremating site” pe care inițial am luat-o ca o glumă ”Ce l-au mai ”ars” pe Napoleon la Waterloo”! Doar că rapid m-am lămurit ca nu era o glumă, pe unul dintre cele 4 piedestale de beton răposatul tocmai luându-și cu căldură la revedere de la lumea asta. Cu foarte multă căldură. Omul era cremat!!
Locația, în proximitatea templului budist, era amenajată pentru cremarea în aer liber a decedaților. Văzând spectacolul (scuzați dacă afirmația pare prea zglobie) am fost ferm convins că practica aparține in exclusivitate comunității indiene.
Din cele 4 locații / piedestale, una era deci ”la treabă”, iar alta avea deja un rug construit pe ea, restul fiind goale. Moment în care am înțeles rostul uniformelor în zona: rugul de la poziția 4 (sau 1) aștepta client!
Care client a sosit într-o super mașină (da, și dricurile au mărcile lor premium), întâmpinat fiind de garda de onoare si orchestră, totul supravegheat de polițiști în combinezoane, înarmați. N-am ținut să văd în detaliu varianta ”fire works” a slujbei la capul mortului, stropirii cu ulei, baterii cuielor și a bulgărilor care se rostogolesc pe capac, mai ales că deja apucasem să studiez în detaliu pe celălalt răposat, probabil mare fan Prodigy, basically ”The fire starter” of the day!
Spre ieșire însă, m-am ”împiedicat” de vreo 3-4 motociclete de poliție, parcă BMW looking, dar care, surprinzător, nu erau BMW ci o marcă necunoscută mie. Întrând în vorbă cu un polițist care m-a întrebat dacă îmi plac (sigur că imi plăceau, cu cei 650cc și 260 km/h fiind și greu să le urăsc), l-am întrebat cine a fost (“va fi” mai exact) cremat, ”An important person?”. Răspuns-ul polișistului, de 100 de puncte pe scara până la 100, ”We are all important”, mi-a arătat că există și tehnici mai elegante de a păstra ”secretul de serviciu”, nu numai eternul ”E secret nu pot să vă spun!”.
Altfel omul mi-a confirmat ca arderea (cam pe rug ca să fiu sincer) este o practică națională, și nu doar exclusiv a comunității indiene și, după setul de poze de rigoare, ne-am despărțit fiecare probabil cu satisfacția misiunii îndeplinite, a lui de polițist și a mea de turist având același lucru în comun: ”Waterloo cremation site”.
A man with a mission!
One way ticket only! 