„Esta no es socialismo verdad !”

Învățat fiind cu autostrăzi de maximum 120 km neîntrerupți, Carretera Central cubaneză m-a plictisit îngrozitor cu cei peste 270km dintre Santa Clara si Havana, La Habana în original. Noroc cu polițistul cu pistol radar, care, cu cca 50 km înainte de Havana m-a tras pe dreapta spunându-mi că trebuia să am max 60km/h din cauza denivelărilor. Lucru deja simțit pe propria-mi piele, bucurându-mă încă de momentul în care reușisem să scap fără o decolare nedorită de pe porțiunea respectivă de autostradă. Cât depre semnalizarea zonei, n-am mai vrut sa deschid discuția, fiind foarte posibil sa mă fi uitat mai puțin la semne și mai mult la suprafața ciudată din față, pe care încercam să o înțeleg înainte de impact (nu mi-a ieșit). Oricum 10 CUCi nu m-au făcut pe mine, dar am impresia că pe polițist l-au făcut.
După Hotelul Nacional din prima zi, reședința aleasă de astă dată se numea Hotel Loft (nicio legătură cu știm noi cine…). Ba chiar grupul de băieți care stăteau pe lângă intrarea în stabiliment (neexistând vreo semnalizare clară de hotel) îmi amintea de Lipscani-ul anilor ’90, până când Centrul Vechi să își fi (re)cucerit teritoriul. Aceleași grupuri atârnătoare cu scop indefinit și (multă) culoare …locală. În plus nu exista recepție! Noroc că un băiat îmbrăcat în oarece uniformă, care aducea a “hotel staff”, mi-a risipit rapid dubiile conducându-mă la camera, care, ce să vezi, chiar avea un loft deasupra sufrageriei, unde era plasat dormitorul. Un alt caz de dedublare a personalității în imobiliarul cubanez cu care însă deja începusem să mă învăț.
După ce am făcut cunoștiință cu lumea interlopă locală (sau disidența locală cum ar numi-o alții), ajutat fiind să îmi pun mașina într-un loc unde niște băieți aveau grijă de ea peste noapte (am preferat asta situației în care, parcată fiind 10m mai încolo, aceiași băieți n-ar fi avut grijă de ea), am intrat puternic în adevărata problema a venirii mele în Cuba: trabucurile.

Bunul meu prieten, Giovanni dacă vă vine să credeți, el arătând mai degrabă a Pele decât a italian, care părea să știe totul în zonă (inclusiv parcările), m-a condus în hățișul de străzi și case care mi-a reconfirmat prima impresie de „Lipscani like” al anilor ’90, de data asta însă și pe interior. Încă un motiv de admirație pentru Cuba, care se pare ca are un potențial de creștere imobiliară aparent infinit, confortul 4, 5 si 6 fiind norma în zona veche a Havanei. Revenind la trabucuri, două doamne, foarte cubaneze după înfățișare (știți pozele romantice de pe net deci sar peste descrierea lor), mi-au arătat în mod competent o serie de cutii de trabucuri, ambalate ca la carte, oferindu-se chiar să „îl spintecăm pe care vreți”. Era vorba evident de trabucuri, care într-adevăr păreau impecabile. În plus, odată prețul agreat după ce marfa a fost văzută, cumpărătorul primea cutia sigilată în fața lui cu toate sigiliile de calitate și timbrele de accize corespunzătoare. Un domeniu în care “Made in Cuba” contează mai mult decât oricare altă origine și pe care cubanezii îl tratează foarte serios.
Și ca să fiu mai exact, Lipscani-ul cu pricina (inclusiv zidurile unor case care stăteau să cadă) este Havana veche. Raiul romanticilor, fotografilor, artiștilor, hipsterilor, interlopilor, combinatorilor si cu voia dvs. a turiștilor-iubitori-de-trabucuri-si-calatorii-fără-agenție, care evident nu se încadrau în niciuna dintre categoriile anterioare.

“La vie en rose!”…salariul lunar într-o oră. De șofer vorbesc.

Încercând sa fiu fair cu Cuba, zona mi s-a părut o mărturie vie a victoriei socialismului, din nefericire asupra propriului popor. Victorie însă pe care o cred temporară, ca orice stare instabilă (fizic, chimic sau social), care în cele din urmă își consumă resursele și dispare. Dacă însă ar trebui să explic cum văd cu adevărat cubanezii situația de azi, nu prea aș ști ce să spun. Îmi răsună încă în urechi observația unuia dintre vânzătorii de pe aeroport, un tip pe la 45 de ani, cu care am legat la plecare o conversație despre România “atunci” și Cuba „acum”. Omul era dezamăgit și a remarcat despre Cuba că “esta no es socialismo verdad!”. Mi-am oprit replica în vârful buzelor, pentru a nu fi nepoliticos și a nu-i spune : ”EXACT ăsta este socialismul adevărat prietene, lumea necunoscând altul mai bun de la Lenin, Stalin, Ceaușescu sau Fidel încoace!”

Ca să vezi?! După “summer of ’69” faceți cunoștință cu “the island of ’69” – Cuba!

Rămâne deci ca poporul cubanez, între un trabuc, un rom și o salsa, să își găsească propria cale, pentru că indiferent dacă ăsta este sau nu este socialismul adevărat, cu siguranță însă, din ce am văzut în cei 1500 de km prin insulă, cubanezii sunt cât se poate de adevărați și de iubitori de viață. O viață pe care în mod clar o merită mai bună!

Suerte Cuba y a la proxima vez!