Chemarea sirenelor

Am ezitat foarte multă vreme să scriu despre politică, nu că n-aș fi dorit sau n-aș fi putut (am o diplomă în studii politice și chiar dacă nu aș fi fost competent, măcar aș fi fost calificat), dar parcă nu-mi venea.

În ultima perioadă însă, sunt prea multe evenimente în jurul nostru care merită atenție, așa încât m-am hotărât să ies din neutralitate, cam ca Finlanda sau Suedia care au decis că rușii au devenit prea interesanți ca să mai rămână neutre.

Pe 26 septembrie 2022 o serie de explozii în Marea Nordului au alertat autoritățile și au ținut prima pagină a ziarelor câteva zile în șir: ”Sabotaj în Marea Nordului”, ”Nord Stream a fost sabotat”, ”Explozii în Marea Nordului”, ”Europa a rămas fără gaz” (de parcă ar fi avut până atunci), ”Dezastru ecologic în Marea Nordului” etc.

După primele șocuri, care au ținut mai ales de partea de mediu, oamenii fiind îngrijorați de efectele eliberării în atmosferă și nu în centralele individuale de apartament a unei cantități atât de mari de gaz, analiștii au început să se întrebe de fapt ce s-a întâmplat. Cine a fost în spatele exploziei și mai ales care este motivul sabotajului, căci a devenit foarte rapid clar că este un sabotaj și nu un accident.

Inițial toată lumea acuzat Rusia pentru explozie. Când ceva rău se întâmplă, autorul nu poate fi cineva care este de partea bună a lucrurilor, nu?  

Personal mi s-a părut foarte relaxată opinia tuturor, cum că rușii sunt cei vinovați pentru explozii. Nu numai siguranța cu care a fost enunțată teoria m-a surprins, dar și rapiditatea cu care s-a ajuns la concluzie. Practic exploziile au fost anunțate la pachet cu autorii: Rusia!

În mod cu totul incredibil, în toate materialele difuzate în media în perioada respectivă nu am văzut niciodată enunțat motivul pentru care Rusia ar face asta. Dar niciodată! Primul motiv sugerat, subliminal, era ca explozia (distrugerea) e un lucru rău, iar rușii sunt răi, deci e clar că ei au făcut-o. O logică foarte avansată în grupa mică de la grădiniță când începi să faci conexiuni între evenimente, dar deloc potrivită pentru evaluarea unei situații, în esență, de război.

Un alt motiv invocat era că operațiunea a fost sofisticată iar tehnica implicată nu era la îndemâna oricui, doar un actor statal având mijloacele necesare pentru a o duce la capăt. Iar Rusia este exact asta, ”actor statal”. Clar deci!

Al 3 lea motiv invocat spunea că Rusia a aruncat conductele în aer ca să se asigure că Europa îngheață de frig.  Titlul unui astfel de articol este, într-adevăr, senzațional pentru ediția de dimineață a oricărui tabloid cu pretenții, dar omite să explice de ce trebuie să spargi becul, dacă ai întrerupătorul la îndemână.

În sfârșit, un al 4 lea și ultim motiv pe care îl menționez în articolul de față era ca Rusia neagă cu vehemență atacul. Iată încă o dovadă că rușii sunt autorii. Aici recunosc, reputația rușilor nu a ajutat prea mult, dar per total la câte beneficii au avut mințind, situația asta a fost un mic preț pe care l-au plătit, probabil foarte bucuroși de ”return of investment”.

Și iată cum, în numai câteva zile, evenimentul a reușit, dincolo de perplexitate, să îmi genereze și alte întrebări. Mai exact, dacă un eveniment relativ public este ”răsucit” în felul acesta, cu o sfidare completă a logicii, câte alte evenimente, multe necunoscute, sunt omise în conflictul din Ucraina. Și de fapt cât de mult știm public din ce se întâmpla cu adevărat acolo?

Ca să nu existe dubii, sunt 110% de partea Ucrainei în conflict. Ucrainienii au dreptul la țara lor, delimitată de granițele recunoscute internațional și au dreptul să își decidă singuri viitorul, ideal în cadrul unei democrații și real așa cum pot și au norocul istoric, sau nu, de partea lor.

Ce încerc însă este să înțeleg amploarea, durata și mai ales direcția conflictului și cum ne va afecta pe fiecare din noi. OK, pe mine, ca să fiu cinstit! Dar despre asta vom mai avea ocazia să vorbim cu siguranța.

Întorcându-ne la evenimentul din septembrie, întrebarea pe care nu am auzit-o pusă este ”Cui prodest?” – cui îi folosește, cine beneficiază (de eveniment)? Păi să vedem:

1. Germania

Când îți construiești cu migală o relație comercială în care materiile prime, gazul în acest caz, sunt la primire, în timp ce în contrapartidă oferi bunuri prelucrate exact din acele materii prime, iar sistemul tău energetic ajunge să fie dependent în mare parte de aceleași importuri de materii prime, ești ultimul pe listă care să dorească răul Nord Stream.

2. Statele Unite

Energetic Statele Unite nu este afectată în niciun fel de războiul din Ucraina. La un ocean distanță și binecuvântată de natură nu numai cu un relief variat dar și cu un subsol bogat, SUA este nu numai cea mai mare economie a lumii, dar și singura mare economie independentă energetic. Nord Stream sau nu, pentru SUA nu e nicio diferență, asta dacă nu ținem cont că, fără gaze, Germania va avea vremuri tulburi de traversat iar SUA, ca aliat, s-ar putea să fie nevoită să intervină pentru a o sprijini, dacă militar, economic sau tehnologic deja nu mai contează.  Pentru SUA deci efectul net poate fi deci condensat în ”necazuri în ograda mea”.

Alternativ există bineînțeles și scenariul, mult mai simplu și direct, în care SUA au înțeles potențialul de presiune pe care Nord Stream îl are asupra opiniei publice, germane cel puțin, și au vrut să se asigure că acesta dispare, evitând astfel o ”capitulare” a Vestului doar de dragul gazului. Dacă asta a fost motivația atunci SUA tocmai au trecut Rubiconul, ne mai existând nicio altă alternativă pentru finalul războiului decât victoria Ucrainei. Iar asta cere armament, tancuri, rachete cu rază (mai) lungă de acțiune, avioane …și oameni. Lucruri pe care americanii par încă să se gândească la ele, fiind departe de determinarea și promptitudinea cu care, într-o situație similară, și-au ajutat aliații în WW2.

3. Rusia

Și iată am ajuns la principalul suspect, Rusia.

În primul rând au investit un munte de bani în conductă părând cel puțin stupid, dacă nu chiar bolnav, să își arunce în aer propria investiție.

În al doilea rând n-aveau de ce să o arunce în aer dacă tot ei au robinetul pe mănă, decizia de a pompa sau nu gaz fiind 100% a lor.

Ce s-a realizat însă în urma exploziei este ruperea definitivă a liniei de export către Germania / Europa, ireversibilitatea procesului având consecințe serioase asupra scenariilor viitoare ale războiului și, mai ales ale negocierii păcii de după.

4. Ucraina și în aceeași categorie hardliner-ii din zonă, Polonia, țările Baltice, Marea Britanie.

Pentru toate țările din această categorie gazul rusesc nu contează. Fie știu că nu vor avea acces la el (Ucraina), fie nu vor să aibă acces la el dezvoltându-și surse alternative (Balticii sau Polonia), fie nu au nevoie de el oricum (Marea Britanie). Ce contează însă este gazul rusesc folosit pe post de jolly joker în acțiunile Moscovei de a influența opinia publică din Europa, mai ales cea din Europa de vest și în special cea din Germania.

Astfel, dacă Ulise i-a rugat pe marinari să îl lege de catarg pentru a nu se arunca în mare, fiind de altfel sigur că va ceda cântecului sirenelor, sabotorii s-au gândit că cea mai bună metodă de protecție e de-a dreptul să omoare sirenele, fiind siguri că, mai devreme sau mai târziu, Europa de Vest va ceda șuieratului gazului prin conducte. Mai exact, atâta timp cât conducta există, gazul poate să înceapă să curgă prin ea oricând, fiind astfel un permanent motiv de presiune al opiniei publice pe propriul guvern, mai ales în zilele reci de iarnă și mai ales pentru șomerii din industria chimică germană, acum oprită în lipsă de gaz. Pentru foarte mulți vest-europeni deci, cămașa gazului era astfel mult mai aproape de corp decât haina războiului din Ucraina.  

Astfel, într-o logica impecabilă, situația se rezolva eliminând orice posibilitate ca, vreodată, gazul rusesc să mai vină în Europa. Chiar dacă e frig și chiar dacă e șomaj, soluția nu va mai fi nicicând gazul rusesc, lăsând Rusia fără principalul său atu pentru șantajarea Vestului – gazul.

Dacă cineva avea interesul să păstreze integritatea conductelor atunci asta era cu siguranță Rusia, urmată de Germania și de alte câteva națiuni vest europene aflate în grupul ”porumbeilor” (Italia, Spania, poate Franța etc). Pentru toate aceste țări Rusia nu există decât în cărțile de istorie, în artă și literatură și, eventual, în excursiile cu cruisere în St. Petersburg sau cu Transsiberianul în Moscova, iar soldatul rus intrat în curtea casei cu ochii după găini, femei și ceasuri este, în cel mai bun caz,  doar un mit est-european.    

Și iată cum, printr-o singură mutare, sabotorii nu numai că l-au salvat pe Ulise din ghearele sirenelor, amuțindu-le pe vecie, dar au și tăiat punțile negocierilor, lăsându-i pe vest europeni pe malul pe care se poartă războiul, în fața a numai trei variante: înecul, moartea sau victoria, fuga fiind astfel exclusă din ecuație.  

Evident, nimic din cele de mai sus nu răspunde întrebării ”cine a făcut-o”, dar pare să răspundă întrebării ”cine n-a făcut-o” – Rusia. În plus să nu uităm că șahul se predă încă din școala primară în Rusia, un motiv în plus ca rușii să fie ultimii pe lista de suspecți, însă de suspecți sănătoși mintal, neexcluzând astfel nimic din ceea ce s-ar putea ca istoria să ne ofere cu multă ironie.