”Error 404”

(Romanian version bellow)

Two days ago, precisely on 4.04, it was 404 days since Russia invaded Ukraine, on February 24, 2022. A coincidence that caught my attention and made me reflect a little more on what I still miss from the story.

The events are well known, and without comment I skim them over, more to clear my mind than to inform anyone on them.

After Russia invades Crimea in 2014 (notice please that I stay away from the pleonasm “invades illegally”), and in the period 2014-2022 conducts a war of attrition, through proxies, against the Ukrainian army, in February 2022 it finally takes the bull by the horns and crosses the borders of Ukraine with about 200,000 soldiers. It is not clear whether the taking of the bull’s horns was to put it down, to ride it, or to pet it, but that is less relevant at this point. In a very short time about 30% of the Ukrainian territory is occupied, often with the help of some Ukrainian traitors (Kherson, anyone?), which shows that, perhaps, the Ukrainian nation is not 100% emotionally formed, still having enough islands of ” double personality”. Kiev is about to fall, Zelenski, in an already historic moment, launches the blockbuster line “I don’t need a trip, I need ammunition”, turns his mobile phone into a weapon of war and almost singlehandedly, manages to avoid a national collapse . The media, the one in the West obviously, by “West” meaning Europe + USA and its allies in the Pacific area, abounds with stories of Ukrainian heroism (Saint Javelin, etc) and almost anecdotal Russian nonsense: the 70km Kiev traffic jam, Russians chasing chickens or running with washing machines in the back, soldiers falling off tanks and generals being shot by Ukrainian snipers like ducks at the shooting booth during Sunday fair. On the other hand, analysts compete in prophecies, all of them “certain”. From the economic sanctions that will collapse the Russian economy figuratively and the Aeroflot planes literally, to the social problem that a mass mobilization would trigger in the big cities, Moscow and St. Petersburg. From the Russian military’s lack of proper logistics to the inefficiency of its chain of command. And finally, from the disappearance of Russian men from the country, to the disappearance of moguls and siloviki from Earth. In addition, it seems that Putin is sick, and his days are numbered, in the minds of many even the details of burial ceremony being set.

Indeed, events seem to prove the Western media right. The Ukrainians avoid the capture of Kiev through a mixture of heroism, luck and Russian incompetence, drive Russian troops out of Kharkiv and capture huge amounts of weaponry, manage to avoid a complete Black Sea shutdown avoiding the fall of Odessa, heroically lose Snake Island in Hollywood style just to later recover it,  stabilize the front south on the Dnieper, forcing the Russians to abandon their positions on the right bank, and hold out just as heroically at Bahmut for several months.

To be clear, all of this is perfectly true, and it is not the purpose of the following lines to deny or even analyze it.

At the same time, with the dose of skepticism of someone who lived in the communist paradise of the ‘70s and ‘80s, I paused my avid info consumption to think a little.

404 days later (like I said, that was on April 6th) I looked at the map and what do I see?

20% of Ukraine’s territory is occupied by Russians, Crimea is linked by a land bridge to Russia, with water still flowing through the Crimean canal. Russians lose equipment at an abysmal rate for one main reason: because they can! From the 70s, 60s or 40s, rusty and technologically obsolete, their museum pieces have a great quality: they bring death, more slowly and less efficiently, it’s true, but they bring it. So for the Ukrainians to fight back, unfortunately they need to use sophisticated, expensive and donated means of combat. This is how Stalin (also) unwittingly defined perfectly the line of the war in Ukraine when he prophesied that, by itself, quantity becomes quality.

Moving on, life in Russia is normal, with the big cities unaffected by war or mobilization, and life in the countryside continuing unimpeded, with people who are poor and dying. Whether by drinking, disease or a bullet doesn’t really matter in the Siberian forests, with the caveat that death by bullet has some benefits in the form of a Lada or a washing machine. Aeroflot planes stubbornly fly, trains run on the Trans-Siberian (by the way, any ideas Ukraine?), cars, especially new ones, are becoming more and more Chinese, iPhones and MacBooks enter the country through parallel imports, and burgers and fries have the same taste but under a different name, McDonaldski, McDonaldov … or something like that.

That was the moment when cognitive dissonance took hold of me.

To be very clear, I am not for one second trying to take Russia’s side in this war.

Like Zelensky, I believe that Russia must liberate every inch of Ukrainian land and pay materially and legally for the destruction and war crimes committed. That’s right, that’s correct!

It’s just that history has formed a stupid habit of not mixing what is right with what is possible.

The Germans, in the 19th century, realized that something was disrupting their perfect political plan, like anything German, regardless of whether it is economic, political, or technical, and quickly analyzing the source of the discomfort, they reached the conclusion already known to Bulgarian philosophers: “What can be done, can be done, what can’t be done, can’t be done”. More efficient, the Germans described the situation with a single word, a compound word but nevertheless only one – “Realpolitik”, a sport in which Henry Kissinger would later get his black belt with 10 dans.

Fast-forward, almost 170 years later, we are once again witnessing a situation of “what is right versus what is possible” that we can deal with in several ways.

First of all, we have the “wishful thinking” approach. This is what is happening now, caricaturing the Russian side (army, society, representatives, economy and even, in some cases, culture) and idealizing the Ukrainian side, the expression “Slava Ukraine” being already in great danger of demonetization. If at the start of the war, ok, the “Special Military Operation”, to laugh at the Russians a little more, the approach seemed useful, 404 days later it should make us think.

Secondly, we can consider the “BBC approach”. Like in the joke with the German spies in WW2 that were being trained to be parachuted into England and received lessons of “BBC type” British objectivity. When being asked “What do you see there?” and they answered “A flock of white sheep”, they were immediately corrected “A flock of sheep which on the left side are white”. If in media reports, when seeing a herd of sheep, we start calling them sheep and not lions (let’s skip for now the complexity of “pride”), then white and not brown and finally white on the left side, and promise to come back with information about the right side when we’ll have it, maybe in the end we would help the Ukrainian cause more.

Finally, as far as I’m concerned, is the “realpolitik” approach. Recognizing all the injustices and atrocities committed by the Russians, we have a choice between “boiling the ocean” (ah, the English and their brilliant expressions!) or applying the reverse engineering method, when it comes to the construction of a country, starting from the result and going to the primary constituent elements.

Returning to “realpolitik”, what would I like if I were Ukrainian, as well as Romanian by the way? A stable, safe, prosperous, democratic country, where the rule of law and predictability is absolute, with solid control mechanisms of power in the state, with free, prosperous citizens, connected to the values of the Western world and actually being part of it.

What is my current problem? A war with the neighbor to the east, 20% of the occupied territory, thousands of dead and thousands of billions in damage.

Is there a direct connection between my problem today and my dream? None, except that because of the problem I can’t sleep enough to dream, and when I dream, I have nightmares about the past and present and I can’t think about the future.

In short, for a society like the one described above, territory matters little or not at all. Singapore, Andorra, Liechtenstein or Luxembourg can testify on that. We leave aside the Vatican, which plays in a different league, with the God almighty!

But what matters there are two things.

The first would be the defense against the internal subversion of democracy, South Korea being an excellent example of a people that pulled itself up from the quagmire of dictatorship.

The second would be to strengthen the state’s defense capacity to deal with a combination of diplomacy and force, if necessary, against any external threats. And here, playing in its own league, Israel is light years away from the next relevant example, the 600 million Arabs not comparing to the 140 million Russians.

Thus, if I were Ukraine, I would focus exclusively on how to build my future described above, using the occasion of the congratulatory phone call to the Finns for joining NATO, to learn some tricks that they used successfully in ‘ 39-’40 during the famous historical chess game with the same neighbor from the east.

I could thus, today in the era of computers in front of which you can hardly win at chess, make a big surprise, forcing history to admit defeat by displaying the famous 404 code on the screen.

—————————————————————————————————————————————–

“Error 404”

Acum două zile, mai exact pe 4.04 s-au făcut 404 zile de când Rusia a invadat Ucraina, pe 24 februarie 2022. O coincidență care mi-a atras atenția și m-a făcut să reflectez un pic mai mult la ce-mi scapă totuși din poveste.

Evenimentele sunt bine cunoscute și fără a le comenta le trec rapid în revistă, mai mult pentru a-mi limpezi mintea decât pentru informare.

După ce în 2014 Rusia invadează Crimeea (observați că mă țin deoparte de pleonasmul ”invadează ilegal”), iar în perioada 2014-2022 poartă un război de uzură, prin interpuși, cu armata ucraineană,  în februarie 2022 ia în sfârșit taurul de coarne și trece granițele Ucrainei cu aproximativ 200000 de soldați. Nu e clar dacă luatul de coarne a taurului a fost pentru a-l pune jos, pentru a-l călări sau pentru a-l mângâia, dar e mai puțin relevant în momentul ăsta.  În foarte scurtă vreme aproximativ 30% din teritoriul ucrainean este ocupat, adesea și cu ajutorul complicității unor trădători ucraineni (Herson, anybody?), ceea ce arată că, poate, totuși, națiunea ucraineană nu e 100% închegată emoțional existând destule insule de ”dublă personalitate”, iar Kievul stă să cadă. Zelenski într-un moment deja istoric lansează replica de blockbuster ”N-am nevoie de o excursie, am nevoie de muniție”, își transformă telefonul mobil în armă de război și reușește aproape ”singlehanded”, cum spun englezii, să evite un colaps național. Media, cea din vest evident, prin ”vest” înțelegând Europa + USA și aliații ei din zona Pacificului, abundă de povești de eroism ucrainean (Sânta Javelina, etc) și prostie aproape anecdotică rusească: coloana de 70km de la Kiev, ruși dând iama în găini sau cu mașini de spălat în spate, soldați căzând de pe tancuri și generali împușcați de lunetiștii ucraineni precum rațele la standul de tir în timpul Bâlciului de sfânta Maria. Pe de alta parte analiștii se întrec în profeții, care mai de care mai ”sigure”. De la sancțiunile economice care vor prăbuși economia Rusiei la figurat și avioanele Aeroflot la propriu, la problema socială pe care o mobilizare în masă ar declanșa-o în orașele mari, Moscova si St. Petersburg. De la lipsa logisticii corespunzătoare a armatei ruse, la ineficiența lanțului ei de comandă. Și, în sfârșit, de la dispariția bărbaților ruși din țară, la dispariția mogulilor și silovikilor din viață. În plus pare că Putin este bolnav și are zilele numărate, în mintea multora fiind fixat probabil și meniul parastasului.

Într-adevăr, evenimentele par să dea dreptate mediei occidentale. Ucrainenii evită capturarea Kiev-ului printr-un amestec de eroism, noroc și incompetență rusească, alungă trupele rusești din Harkov și capturează cantități uriașe de armament, reușesc să evite închiderea completă a Mării Negre prin capturarea Odessei, pierd eroic în stil hollywoodian Insula Șerpilor pentru a o recupera ulterior,  stabilizează frontul în sud pe Nipru, obligându-i pe ruși să își abandoneze pozițiile de pe malul drept și rezistă la fel de eroic la Bahmut de câteva luni bune.

Ca să fie clar, toate acestea sunt perfect adevărate și nu este scopul rândurilor de față ca să le nege și nici măcar să le analizeze.

În același timp, cu doza de scepticism a unuia trăit în raiul comunist al anilor ’70 și ’80, într-o pauză de îngurgitat informații m-am așezat să cuget un pic.

404 zile mai târziu (cum ziceam, asta era alaltăieri) mă uit pe hartă și ce văd?

20% din teritoriul Ucrainei este ocupat de ruși, Crimeea legată cu un pod pe uscat de Rusia, apa curgând în continuare pe canalul crimeean. Ruși pierd echipament pe bandă rulantă, existând un singur motiv principal pentru asta: pentru că pot! Din anii ‘70 , ’60 sau ’40, ruginite sau învechite tehnologic, piesele lor de muzeu au o mare calitate: aduc moartea, mai încet și mai puțin eficient, e adevărat, dar o aduc. Astfel încât îi obligă pe ucrainieni să riposteze, din nefericire aceștia având mijloace de luptă sofisticate, scumpe și donate. Iată cum, fără să vrea, Stalin a definit perfect (și) linia războiului din Ucraina când a profețit că, prin ea însăși, cantitatea devine calitate.

Mergând mai departe, viața în Rusia e normală, marile orașe nefiind afectate de război sau mobilizare, iar viața la țară continuând nestingherit cu oameni care sunt săraci si mor. Dacă de băutură, de boală sau de vreun glonț nu prea are importanță în pădurile siberiene, cu observația că moartea prin glonț are și ceva beneficii sub forma unei mașini Lada sau a unei mașini de spălat. Avioanele Aeroflot-ului se încăpățânează să zboare,  trenurile să meargă pe Transsiberian (chiar, ceva idei Ucraina?), mașinile, în special cele noi, devin din ce în ce mai chinezești, iPhone-urile și MacBook-urile intră în țară pe canale paralele, iar burgerii și cartofii prăjiți au același gust dar sub un alt nume, McDonaldski, McDonaldov …sau așa ceva.

Moment în care disonanța cognitivă pune stăpânire pe mine.

Ca să fie foarte clar, nicio secundă nu încerc să iau partea Rusiei în acest război. La fel ca și Zelenski cred că Rusia trebuie să elibereze fiecare centimetru de pământ ucrainean și să plătească material și legal pentru distrugeri și crimele de război comise. Așa e corect, așa e drept!

Doar că istoria și-a format prostul obicei de a nu confunda ce e corect cu ce e posibil.

Nemții, prin secolul XIX, au realizat că ceva le perturba planul lor politic perfect ca orice lucru nemțesc, indiferent dacă e economic, politic sau tehnic și analizând rapid sursa de disconfort au ajuns la concluzia deja cunoscută filosofilor bulgari: ”Ce se poate, se poate, ce nu se poate, nu se poate”. Mai eficienți, nemții au descris situația printr-un singur cuvânt, e drept compus dar unul singur – ”Realpolitik”, un sport la care ulterior Henry Kissinger avea să obțină centura neagră cu 10 dan-i.

Fast-forward, aproape 170 de ani mai târziu, asistăm din nou la o situație de ”ce e bine contra a ce e posibil” pe care o putem trata în câteva feluri.

În primul rând avem abordarea ”whishfull thinking”, o expresie deosebit de greu de tradus din engleză. Mă risc cu expresia ”vrabia mălai visează”, nefiind sigur că e traducerea perfectă. E ceea ce se întâmplă acum, caricaturizând partea rusă (armată, societate, reprezentanți, economie și chiar, pe alocuri, cultură) și idealizând partea ucraineană, expresia ”Slava Ucraina„ fiind deja în mare pericol de demonetizare. Dacă la startul războiului, mă rog, a ”Operațiunii militare speciale”, ca să mai râdem un pic de ruși, abordarea părea folositoare, 404 zile mai târziu ar trebui să ne pună pe gânduri.

În al doilea rând putem considera abordarea ”BBC”. Ca în bancul în care spionii nemți fiind antrenați pentru a fi parașutați în Anglia au primit lecții de obiectivitate britanică tip BBC, iar când la întrebarea ”Ce vedeți acolo?” au răspuns ”O turmă de oi albe”, au fost corectați imediat ”O turmă de oi care pe partea stângă sunt albe”.  Dacă în relatările media, văzând o turmă de oi am începe să le numim oi și nu lei, apoi albe și nu maro și în final albe pe partea stângă, urmând a reveni cu informații despre partea dreaptă când le vom avea, poate că în final am ajuta mai mult cauza ucraineană în fața opiniei publice.

În sfârșit, în al treilea și ultim rând, în ceea ce mă privește, este abordarea ”realpolitik”. Recunoscând toate nedreptățile și grozăviile făcute de ruși, avem de ales între ”boiling the ocean” (ah, englezii și expresiile lor geniale!) sau a aplica metoda reverse engineering-ului, când e vorba de construcția unei țări, pornind de la rezultat și mergând către elementele primare constituente.

În paranteză, pentru claritate, ”boiling the ocean” (să fierbi oceanul) descrie un curs al acțiunii, teoretic posibil, dar monumental din punct de vedere al implementării, astfel încât în fapt este imposibil.

Revenind la ”realpolitik”, ce mi-aș dori dacă aș fi ucrainean, ca de altfel și ca român? O țară stabilă, sigură, prosperă, democratică, în care domnia legii și a predictibilului este absolută, cu mecanisme solide de control ale puterii în stat, cu cetățeni liberi, prosperi, conectați la valorile lumii occidentale și de fapt fiind parte din ea.

Care e problema mea actuală? Un război cu vecinul de la est, 20% din teritoriu ocupat, mii de morți și mii de miliarde pagube.

Între problema mea de azi și visul meu există vreo legătură directă? Niciuna, în afara faptul că din cauza problemei nu prea pot dormi ca să visez, iar când visez am coșmaruri despre trecut și prezent și nu mă mai pot gândi la viitor.

Pe scurt, pentru o societate ca cea descrisă mai sus, teritoriul contează foarte puțin sau aproape deloc. V-o pot spune Singapore, Andora, Liechtenstein sau Luxemburg. Lăsăm deoparte Vaticanul care joacă în altă ligă, cu Cel de Sus.

Ce contează însă sunt două lucruri.

Primul ar fi apărarea contra subminării interne a democrației, Coreea de Sud fiind un excelent exemplu de popor care s-a tras singur de păr în sus din mlaștina dictaturii.

Al doilea ar fi întărirea capacității de apărare a statului care să poată face față printr-o combinație de diplomație și forță, dacă e cazul, oricăror amenințări externe. Iar aici, jucând singur în liga lui, Israel-ul este la ani lumină de următorul exemplu relevant, cei 600 de milioane de arabi neavând comparație cu cei 140 de milioane de ruși.

Astfel, dacă aș fi Ucraina, m-aș concentra exclusiv la cum să-mi construiesc viitorul descris mai sus, folosind prilejul telefonului de felicitare către finlandezi pentru aderarea la NATO, ca să învăț câteva trucuri pe care le-au folosit cu succes în ’39-’40 în celebra partidă de șah istoric cu același vecin de la răsărit.

Aș putea astfel, astăzi în era computerelor în fața cărora nu prea mai poți câștiga la șah, să realizez o mare surpriză, obligând istoria să se recunoască învinsă prin afișarea pe ecran a celebrului cod 404.