Going bananas

După atâtea insule îmi era frică la un moment dat că o să intru în filmul “Daca e marți, e Belgia”, problema nefiind neapărat că intru, ci că n-o să mai pot sa ies. Mai ales că începeau să vina sfinții unul după altul, unde nici popa nu mă mai spăla de păcate dacă începeam să îi confund și să fac o varză din impresiile de călătorie.

Cu Sfânta Lucia, Lucica pentru amici, a fost însă simplu. Dintre toate insulele, este poate cea mai spectaculoasă atât ca forme de relief cât și ca locuri de referință, ”landmark-uri” cum le mai numesc milenialii.

Și că vorbeam de relief pare, cel puțin până acum, că, cu cât mergi spre nord, cu atât relieful devine mai abrupt și insula mai mare. Dacă în Grenada munții erau în mijlocul insulei, în St. Vincent and the Grenadines erau peste tot, iar în Santa Lucia erau peste tot plus în mare, aici vorbind evident de către cei doi Pitons. Dacă Tokyo are Fuji și Piatra Neamț are Pietricica, Santa Lucia, mai exact Soufrierre, orașul de la poale, fostă capitală pe vremea francezilor, are ”The Pitons”…Pitonii, cum ar veni. Unul mic și unul mare. Ca de obicei, ăla mic e mai al dracu’, doar pe ăla mare putându-se urca la pasm cam in 2h1/2.

Pitonii, aveam să îi vad de la oarece distanță, împreună cu un grup de americani, nu înainte însă de a vizita o crevasă plină de lilieci, aparent pe lista ”must do” în insulă. Altfel, după glumele ghizior care spuneu că liliecii vampiri sunt atrași de roșu (cămașa mea țipătoare nescăpând neobservată), m-am bucurat să-mi plătesc datoria 2 minute mai târziu. La clasica întrebare ”Where are you from?”, am pus serios umărul la promovarea țării, în barca plină cu americani, cu un sec: ”From Romania, so don’t tell me about vampires”. Voi râdeți. dar 3 sferturi de barcă…

Revenind deci la Santa Lucia, două au fost highlight-urile care l-au încântat pe șoferul-ghid și care, evident, ne-au încântat și pe noi turiștii, în lipsă de altceva.

Primul ar fi bananele, insula fiind mare producătoare de așa ceva. Nu banane însă ”ca alea din Ecuador” (Ciquita, mai țineți mine?), ci ”mici și dulci”, a recitat cu mândrie ghidul. UK se pare că e principala destinație de export. ”We have thus bananas chips, bananas raw, bananas ketchup, bananas hot sauce, bananas liqueur, bananas wine, bananas jam, bananas dry, bananas cooked…we all go bananas!” și-a încheiat ghidul linia de efect probabil îndelung exersata cu zeci de grupuri înainte.

Al doilea highlight a fost șarpele boa constrictor (pe cei alți 3-4 veninoși din insulă nu-i mai amintesc, fiind eclipsați de boa). Poanta aici era ”boa constrictor, a very loving snake…it hugs you” , știut fiind ca boa omoară prin sugrumare, nefiind un șarpe veninos, dar foarte puternic – ”around 15 feet”, un solid 5m dealtfel. În plus, animalul are cam același statut cu ursul în România. Ca să omori unul trebuind autorizație. Lucru de înțeles, mai ales pentru mica insula (cam cât Bucureștiul de mare), unde populația de boa ține în control populația de șoareci și șoblani.

După snorkeling-ul de la poalele Pitonului mic (bun!) și prânzul pe bază de banane, în principal, am luat-o spre următarea atracție, clasica cascadă! Evident că o cascadă în Carpați sau în Alpi n-are aceiași greutate ca una într-o insulă din Caraibe, de unde și statutul lor privilegiat în zonă. Deci, nu numai că am apă pe insulă, dar curge și la suprafață și, mai mult, am și o cascadă! Un fel de ”nu numai că am un castel, dar are și vampiri”, kinda! Case closed, aș zice!

Santa Lucia însă e la un alt nivel, având nu numai cascadă, pitoni și ape cu pești numai buni de văzut dar și vulcani și pădure ecuatorială (”rain forest” în engleza locului).

Vulcanul, cu apele termale și băile de nămol de rigoare, fusese oarecum restricționat ca vizitare după ce un ghid local căzuse sub propria greutate prin crusta de nămol, care a cedat, întrând în apa clocotită de sub el până la brâu. Apa avea 200C și omul a fost scos de acolo mai mult mort decât viu. A supraviețuit și s-a făcut fermier, departe de vulcan, ni s-a spus. Însă și turiștii de atunci au stat departe de vulcan, accesul fiind interzis în zonă și permis numai la băile termale și de nămol…prilej pentru a ne prosti la groapa de nămol, ca în vremea fericitei noastre copilării de la Techighiol!

E momentul astfel să amintesc de rum-punch, foarte popular în zonă, un coktail foarte aromat pe bază de suc de rodii și alte mirodenii, dulce și tare, evident de la ”rum”-ul din denumire. După fiecare etapă: snorkeling, cascadă, vulcan, turiștii primeau punch, cam cum primesc focile peștișorii după fiecare număr. Rutină atât de eficeientă încât pe drumul de întoarcere (cam de o oră și ceva) autocarul a început să scandeze fericit ”Punch-stop, punch-stop, punch-stop…” situație de care șoferul a luat imediat act și, sesizănd pericolul, a oprit prompt pe dreapta, mă rog, stânga în cazul lor, pentru un refill. Un motiv bun ca să meditez la îngredientele necesare pentru un turism sănătos, ”don’t drink and drive” transformându-se în ”do drink and be driven”, când e vorba de un tur de succes!

Și a rămas rain forest-ul. Care arăta ca o combinație de rain forest cu pădurea de la Bansko, împreună cu telegondola de rigoare. Locația fusese amenajată și deschisă în 2006 de o companie din Costa Rica, specializată în așa ceva, combinând vizitarea pădurii tropicale cu o serie de ”zip line-uri”, clasicele noastre tiroliene, 550ft -150m, fiind cea mai lungă. Astfel încât, dacă la vulcan am intrat direct în groapa de nămol a copilăriei, în ”rain forest” am recreat Tarzan-ul din șantierele pe care ne jucam în aceiași copilărie .

Castries, actuala capitală din nordul insulei, mod în care englezii și-au marcat teritoriul, anterioara capitală de pe vremea francezilor fiind în sud, lângă Pitoni, la Soufriere, se distinge prin două lucruri: aeroportul (vechi dar cochet și funcțional, nepotrivit însă pentru avioane mari, având pista prea scurtă) și portul în care, în fiecare zi erau ancorate cel puțin două dacă nu trei vase de coazieră.

Vase care mai mult decât dublau populația orașului, aruncând prețurile în aer la transport (taxi-uri etc), turism (tururi, etc) și în general la orice, din nou dolarul american făcând legea, ca sa fiu sincer nu una prea bună pentru turistul (est) european.

Astfel ambele atracții ale Castries-ului îmi erau la picioare, apartamentul în care am stat, sus pe deal, având o panoramă extraordinară catre nord, combinând ca într-un tablou făcut la comanda, toate atracțiile orașului: portul și pista de aterizare a aeroportului care intra în mare și pe care cruiserele o ocoloeau diligent pentru intrarea in port.

Despărțirea de Santa Lucia a fost dificilă, imediat ce ”gen mwens” (my friend în patwa, dialectul creol local pe baza de franceză), Mishou, m-a lăsat pe aeroport, realizând că am cheile de la apartament la mine. L-am sunat pe proprietar și cu scuzele de rigoare i-am spus că o rezolv. Ceea ce am și făcut, bătrânelul de la dispecerat taxi-uri acceptând să fie să joace în versiunea locala a ”Curier-ului”, bucuros că am evitat, din partea proprietarului cel puțin, clasica expresie locală ”going bananas”!

Antigua and Barbuda next!