Acu’ ca am vizitat „fruncea” mă gândeam că n-ar strica să vad ce face și gâtul , sau măcar glanda lacrimală a României…Clisura Dunării.
Așa că din Potoc am luat-o ușor ușor către dealurile care mi-au încântat apusul serii precedente. Problema era ca dealurile erau în Serbia iar regulile COVID-ului sunt clare: două săptămâni carantină doar dacă atingi pământul prietenilor de la sud-vest. Am evitat astfel cu eleganță punctul de frontieră de la Naidăș, dealtfel închis și am continuat către bucla izolată a României din sud vest, acolo unde Dunărea intră în țară.
Curiozitatea mea era legată de Nera și de statutul râului ca linie de graniță dintre România și Serbia. Așa că am luat-o pe drum în jos (571C) și în satul Socol am mers până pe malul Nerei. Care pe hartă pare granița. Contemplând râul (lat cât Dâmbovița pe vremuri în București) îi întreb pe niște puști de 10-11 ani care se scăldau în râu: “Unde e granița?”.“Mai încolo” zice un puști grasuț și într-adevăr dincolo de râu cam la 100m se vedea o piatră albă, piatra de graniță. Așa că am bombanit un “OK” și mi-am propus să aflu exact cam cât de mare e de fapt România din alte surse, nu neapărat Google maps. Cât de saracă era, vazusem deja cu ochii mei, zona menționată fiind un serios concurent al Vasluiului și Teleormanului, deosebită doar prin placuțele bilingve la intrarea în localități “bi”-ul fiind dat de sârba scrisa cu litere chirilice.
Continuând către sud apare, după o curbă spre stanga, Dunărea! Unde intră practic în țară. Cu tot cu pet-urile și gunoaiele pe care Serbia, Austria, Ungaria și ceilalți le lasă la vale. Bine ca o placă anunța un proiect pe bani europeni de ecologizare a zonei, așa încât m-am relaxat instant: o să fie bine!
După care Clisura! Duse sunt timpurile când benzina era peste cotația aurului și a platinei, iar profesioniștii adevarați dormeau pe un metru cub de mărci (cunosc oameni care au făcut exact asta). Noua economie dictează trend-ul: turism și pensiuni. Berzasca dă tonul cu al ei sat de vacanță lacustru, interzis fiind însă accesul strainilor care nu se cazeaza acolo (din motive COVID). Afișul de la intrare însă, de pe o gheretă care vindea snacks-uri, te pune pe gânduri : “Nu deranjați. Păstrați distanța. Nu solicitați informații”. Când primul gând este că pe undeva trebuie sa fie o “cameră ascunsă”, eu zic că nu e bine. Noroc că româna nu e limbă de circulație internațională, chestie care mai limita oarecum “damage-ul”.
Vorbind însă de limba română, am avut ocazia sa aflu că Banatul, ca și Teleormanul, rezistă cu greu asaltului Olteniei. Oprit fiind sa fac o poză Dunarii la Dubova, aud un imperativ “Cine puse compactorul ăla acolo? Nu vazuși?”…strigat de nicaieri, dar auzit de peste tot. Atunci am înțeles că moldovenii și oltenii sunt coloanala vertebrală a României. La fel cum buzoienii de dincolo de Mac Donalds înțeleg și locutorii Clisurii știu ca nu are rost să te împotrivești unei culturi mai puternice ca a ta. Așa încat, în cazul bănațenilor, perfectul simplu e un mic preț pentru a te alătura învingătorilor. Despre buzoieni vorbim altă data…
Finalul de drum m-a prins la “Casa Sviniceană”, unde altundeva decît în Svinița. Sat de sârbi, cocoțat pe dealurile care cad în Dunare, cu drumuri proaspat asfaltate (aș face alegeri locale în fiecare an), locul aducea mai mult a Grecia decât a România. Cu drumurile în pante abrupte, vegetație (sub)mediteraneană, unde smochinul era piesa centrală, iar anunțurile de vânzare a gemului și țuicii din smochine erau la fiecare a 3a poarta, locul e ideal pentru turism. 
Pe care localnicii l-au îmbrațisat rapid, părând a fi, alaturi de pescuit, motorul principal al GDP-ului local. I-au ajutat si frumusetea zonei, casele mari si solide moștenite de la bunici și părinți dar și faptul ca oamenii din zonă nu se sperie ușor cam de nimic, incluzând pe listă munca. Las pozele sa vorbeasca în timp ce mă retrag la un somn de Dunare stropit cu țuică de smochine. Aferim!
One way ticket only! 