”Spitters are for quitters”

Așa cum Roma nu exista fără Colosseum, Vaticanul fără Basilica Sfântul Petru, Săpânța fără cimitirul ei și Caracalul fără judecătorie (aici nu-s sigur însă!), nici Capetown-ul nu poate fi pomenit în nicio vacanță fără trei sau patru puncte de referință, ”must see”-uri sau ”must do”-uri, cum li se zice mai nou.

Unul ar fi ascensiunea pe Table Top Mountain, muntele retezat care străjuiește orașul și care, în principiu, se face foarte ușor cu telecabina. Problema este însă că în cazul Capetown-ului un ”must do” al naturii este vântul, așa încât dacă ai ghinion și vântul depășește 30km/h telecabina nu mai funcționează.

Și am avut ghinion!

Din fericire însă, sunt multe zone din care poți vedea panorama orașului din diverse unghiuri, așa încât ghinionul a fost relativ.

Un al doilea ”must do” este, dacă tot ești în zona, vizitarea Capului Bunei Speranțe, sigur, mai cunoscut de pe mare decât de pe uscat. Capul este o variantă marinărescă a Ploieștiului, unde trenurile întorceau din Transilvania către Moldova, la fel cum, până la deschiderea canalului Suez, marinarii o coteau dinspre Europa spre Asia la Capul Bunei Speranțe. Contrar însă intuiției, Capul Bunei Speranțe nu e, cum ar părea, cel mai sudic punct al Africii. Onoarea îi revine Capului Agulhas, cam la 150-200 km de Capetown, Capul Bunei Speranțe fiind însă în mod clar colțul Africii care, odată trecut, marchează a doua parte a oricărei călătorii din Europa în Asia.

Al treilea punct de referință, un „must see” de data asta, este surprinzătoarea faună a locului. Și nu, nu e vorba de elefanți, girafe, gheparzi, lei, bivoli sălbatici, hiene, etc, etc – mai degrabă specialitate a parcurilor naționale, Kruger fiind probabil opțiunea cea mai bună pentru Africa de Sud. Ci este vorba de fauna marina, mai exact marină antarctică – foci și pinguini. Întrebându-mă dacă atracția sunt animalele în sine sau animalele în peisajul african, am realizat că animalele respective sunt destul de rar de văzut în natură, Antarctica nefiind cea mai comodă destinație de vizitat. Așa încât turiștii, comozi de fel, se bucură și numai dacă văd verișoarele africane ale respectivelor specii antarctice, așa după cum pescarul se bucură la crapul sălbatic pescuit în acvariul Metro, deși, desigur, cel de pe baltă este mai dorit.

Al patrulea punct de referință este probabil cel mai interesant. Un ”must do”, mai exact un ”must drink” pe care îl recomand tuturor celor ajunși în zonă. Cu o zonă lungă de peste 800 km cultivată cu vii, ”de n-avem noi autostrăzi câte vii au ei”, zona Stellenbosch este una dintre cele mai mari bazine viticole ale Africii de Sud. În plus, ce noroc, culesul tocmai începuse, așa încât la cele trei vinării vizitate de grup am putut vedea ”the full kit” și am putut (de)gusta ”the full body” al vinurilor locale. Degustare care a început cu foarte mici șanse ca vreo picătură de vin să fie irosită și aruncată în vasele de colectare pe care degustătorii profesioniști le știu foarte bine. Diferența între degustători și băutori este că ultimii știu ceea ce Francois, patronul ultimei ”wine etate” vizitate, ne-a spus cât se poate de plastic: ”Spitters are for quitters”. Așa încât grupul nostru, deloc străin de fenomenul vinului, România fiind al 12-lea producător mondial, n-a făcut de rușine țara, cam singurul lichid văzut de vasele de colectare fiind apa cu care se spălau paharele între două soiuri de vin.

Și dacă vi s-a părut că numele gazdei noastre sud-africane, Francois, suna franțuzește, n-ați greșit. Cele 8 generații care se trag din francezii protestanți care au emigrat în Africa de Sud la sfârșitul anilor 1600 din cauza persecuțiilor religioase, au construit ceea ce astăzi este una dintre cele mai mari industrii viticole din lume – cea sud africană. Sigur, idea le-a aparținut olandezilor care au adus via în zonă, dar hei, când a fost ultima dată când ați băut un vin bun făcut de olandezi?

Nu în ultimul rând, două vorbe despre simbolurile apartheid-ului pe care orașul le păstrează și bine face. De la băncile publice inscripționate ”non white only” și ”whites only”, la statuia lui Mandela așezată în fața închisorii de la marginea orașului din care a fost eliberat în 1990, la capătul lungii alei care a inspirat și filmul ”long way to freedom”. Sau de la prezervarea închisorii din Robben Island unde Mandela a petrecut 18 ani, la balconul de unde a vorbit câtorva sute de mii de sud-africani în 1990 când a fost eliberat, ghidul nostru aflându-se în acea zi în piață.

Ele amintesc de o epocă pe care nimeni nu trebuie să o uite și, în special, majoritatea de culoare în mâinile căreia acum se află țara. Și poate că n-ar strica în contextul politic actual și ținând cont de moștenirea lăsată de Mandela, să nu uite nici că orice scuipat pe democrație nu-i va face decât să renunțe la ceea ce Mandela le-a oferit atât de frumos: o națiune curcubeu prosperă și puternică.

Astfel, ”no spit, no quit” parafrazează perfect gluma lui Francois din timpul degustării noastre de vinuri atunci când vine vorba de gustul democrației sud-africane.