Așa cum nu poți vizita Parisul fără Tour Eiffel, nici Cazanele Dunării nu pot fi văzute fără o oprire la Mraconia și la vecinul ei Decebal, săpat în stancă, poate cea mai tare piatră de mormânt după piramide. Ba chiar înaintea lor daca stau să ma gândesc, arheologii viitorul nemai trebuind să se chinue cu detalii privind constructorul, acesta fiind trecut direct pe monument : “Decebalus Rex Dragan fecit”. Cuvântul cheie fiind “fecit” lucrurile sunt clare de la prima lectură. Doar atât că „fecit” e mai degrabă „financed”, dar ăsta e un mic detaliu cu care istoricii sunt obișnuiți. La urma urmei nimeni nu și-l închipuie pe Ludovic XIV-lea cu coif de ziar pe cap și mistria în mână, cocoțat pe schelă (de lemn), atunci când zicem ca el “a făcut” Versailles-ul.
Fast forward, după ce traversezi o Orșovă foarte aglomerată, mulțumită harnicilor muncitori care asfaltau artera principală, sub supravegherea poliției, la o oră de vârf (am menționat cât de mult iubesc alegerile locale?), te așezi pe frumosul drum de Caransebeș și începi sa admiri tir-urile care te înconjoară din toate părțile, cele mai multe bulgarești, mulțumită epicului pod de la Vidin, așa cum tulcenii vor admira tirurile cu numere de Moldova atunci când epicul lor pod va fi fost gata la Braila. Dar mai e pană atunci.
Luând-o deci spre nord și întorcând spatele vecinilor sârbi, am ținut să le multumesc pentru roaming-ul foarte prompt intrat pe telefon, la ambele rețele pe care le am în dual SIM-ul meu: Orange și Digi. În timp ce Digi a negociat un omenesc 1USc/MB, Orange-ul ține să le reamintească sarbilor de statutul lor de țară extra-comunitară, telefonul meu primind SMS-ul de “35 Euro date consumate” în primele secunde, doar pentru că datele erau conectate pe Orange si telefonul meu exista. Sau de fapt, daca mă gândesc mai bine, Orange-ul ține să ne reamintească nouă, abonaților lui, statul Serbiei de țară extracomunitară, lucru reușit pe deplin în cazul meu.
Cum urmatoarea destinație era Oltenia de Sub Munte (de zici că e o regiune din Razboiul Inelelor, doar ca în loc de Gandalf nu ma pot gândi decat la Nea Mărin), cel mai spectaculos drum e pe Valea Cernei. Drum care începe în devalizatul Băile Herculane, un amestec ciudat de măreție apusă, încercări de revitalizare (ceva hoteluri foarte înalte si renovate), turism de tip nou și zona comerciala de tip vechi cu tarabe cu slipi, colaci colorati pentru piscină, pălării, loțiuni de soare și alte alea, toate aglomerate într-un urbanism de tip ‘95-‘99. Surprinzător însă, destul de multi turiști pe stradă (vârsta a 3a și chiar a 4a), dovada vie (încă!) a faptului că tichetele de vacanță funcționează.
Pe cât de tristă e stațiunea, pe atat de spectaculos este drumul de 60km până în Baia de Arama, pe valea Cernei, comparabil numai cu drumurile din nordul Bucovinei. Dacă ar fi însă să-l compar cu Transalpina sau Transfăgărășanul, vedetele noastre rutiere, e ca și cum as compara o stea Michelin cu o șaormerie. Și nu mă refer aici la preț și nici la faptul că șaorma n-ar fi gustoasă!
Oricum, pe drum am aflat de la Europa FM că cea mai mare depopulare din ultimii ani a avut loc în Baia de Aramă, culmea, chiar locul către care mă îndreptam. Mi-a trecut astfel prin cap să nu dau de vreun anunț cu “închis” la intrarea în localitate, dar totul a fost OK, continuându-mi drumul către cealaltă Baie la care de fapt aveam treabă: Baia de Fier.
Baia de Fier, poarta de intrare către Transalpina, dar și către câteva peșteri din zonă, m-a întâmpinat cu una dintre cele mai interesante pensiuni văzute vreodată: Cocoșul de munte. Construcție nouă, finisată cu bun gust, într-o curte largă cu un gazon impecabil, pensiunea avea însă și o ghicitoare (probabil), având în vedere terasa în care se deschidea geamul de la baie, terasă pe care nu aveai nicio ușa de acces din interiorul casei. De ce ar face cineva o terasă pe care e poți urca numai cu scara din exterior?…
În aceiași curte pensiunea avea și o soră geamănă, probabil fratele care ulterior, în mod clasic, a decis să o ia pe drumul lui…
Dar partea cea mai interesantă era umbrarul din viță de vie, întins pe vreo 600mp dar și ciubărul în care se putea face baie, evident numai dacă anunțai din timp. Cum puteai să anunți din timp, neștiind că există, e o altă ghicitoare a locului.
Trecând peste discuțiile amicale cu Sidonia (mid 20s) care era “in charge” acolo, deși a ținut să menționeze că e “o simplă angajată” și care a fost foarte promptă în a-mi comunica tot ce e interzis, inclusiv să consumi băutura ta, desi Coca Cola nu aveau (ci doar Pepsi), ca vin aveai doar vinul casei, iar de prosecco nu auzise, masa a fost remarcabilă mai ales datorită bucătaresei, a pâinii atunci copate în cuptor și a vânatului proaspat scos de la afumătoare.
Și ca să nu rămân dator pentru cina excelentă, am informat-o pe Sidonia că parola wifi-ului pe care mi-a dat-o, deși bună, n-a mai fost nevoie să o folosesc, rețeaua fiind la liber. Mă gândesc totuși că detaliul ăsta ar fi trebuit să îl știe ca “simplă angajată”…
One way ticket only! 