Chinuit de întrebarea cum se numesc localnicii, în orice limba ca să fiu sincer, nu doar a lor, care între noi fie vorba, e mai îndepartă de engleză decât e ”elvețiana” de ”austriacă”, am reușit să aflu citind un titlu în ziare. În articol se menționa cum localnicii pot aplica pentru rezidență în Canada. Deci spuneți după mine: ”condicuță recapitulativă”, ”șase sași în șase saci” și ”trinidanians and tobagonians”. Dacă în Barbados am scăpat ușor cu ”bajani” în loc de ”barbadosieni”, de data asta norocul nu mi-a mai surâs. Un preț foarte mic, pentru privilegiul de a le cunoaște țara și cultura.
Astfel, mulțumind celui de sus că în cazul nostru sunt numai moldoveni, munteni și ardeleni, m-am concentrat pe ce era mai bun în Trinidad Tobago, fără ”and”, caz rar în care absența unei conjuncții are un efect mult mai puternic decăt prezența ei, în același sens, Trinidad Tobago părându-mi astfel o țară mult mai unită decât Trinidad și Tobago.
Trinidad-ul în materie de populație un fel de București în comparație cu Ilfov-ul (Tobago), deși nu foarte turistic, are multe de oferit. Ca deltfel si Tobago, un Voluntari mult mai reușit în varianta lui Caraibeană decât ce avem noi acasă.
În ordinea numerelor de pe tricou am continuat deci cu Trinidad, urmat câteva zile mai târziu și de Tobago. Dar ajungem și acolo.
Deocamdată Trinidad…
De la ”Bamboo Cathedral”, ocazie excelentă pentru a demonta mitul cum că nu sunt dus la biserică, la ”cel mai mare muzeu militar din Caraibe” și de la Fort George la parcul cu dublu nume ”George al V lea / Nelson Mandela” (caz clar de ”Am dublă personalitate/Și-o dezvolt pe-a treia…” localnicilor fiindu-le aparent greu să împace tradiția cu modernitatea), am avut ocazia să văd ce e mai bun in Trinidad. Asta dacă nu pun la socoteală hotelul Hilton în care, în mandatul lui Jack Warner datorită căruia am ajuns pe aici, pe vremuri FIFA tipărea bani (Netflix knows!)
La Bamboo Cathedral, vizita mea a fost scurtată de ceva filmări, în care vedete locale păzite de poliție turnau un ”Fast and Furious” autohton. Am fost astfel blocat de un bodyguard cu stație radio pe drumul care trece de ”catedrală” și merge către ocean, fiind gata să intru în cadru când se filma, în mod total nepotrivit, fimul neavând niciun alb care s-ar putea putea încadra decent în scenariu. La muzeul militar însă, lucrurile au stat diferit.
Domnișoara/doamna, care m-a interpelat imediat ce am parcat, mi-a spus în engleza specifică locului ceva. După a 3a încercare, spășit, i-am recunoscut: ”I have a problem with English!”. ”Ah, you don’t speak English?”…”I do but I’m not yet accustomed with the local accent”. Ce trebuia să spun, dar nu am îndraznit, era ca ”I have a problem with YOUR English!”.
Oricum, femeia voia sa îmi spună că mă costă 50TT ca să vizitez locul, în esență o adunătură de fiare vechi, deși Lockhead-ul 1011 (avionul în care îmi amintesc că am zburat prima dată în SUA în ’94), un avion cu sigla West Indies pe el (good ‘ol times!), aflat în curte, era un motiv suficient pentru mine ca să accept tariful. Ceea ce am și făcut, încântat fiind ca dupa Concorde si Tupolev 144 pe care le-am vizitat în Germania, o altă capodoperă a aviației mondiale e bifată pe listă.
”In full fairness” , muzeul era bine structurat, inclusiv secțiunea care recreea tranșeele din WW1, doar că toate exponatele arătau de parcă nu mai fuseseră îngrijite exact din timpul din care proveneau.
Câteva zeci de poze mai târziu, m-am îndreptat spre Fort George, un fel de cetatae Râșnov a locului, care mi-a arătat încă odată, dacă mai era nevoie, că de la căderea Constantinopolului încoace cine n-are cetate n-are parte. Și cine alții decât englezii să fi știut lecția mai bine?!
După ce am înapoiat mașina închiriată, totul fiind în bună ordine (cine s-ar fi uitat la cauciucul dreapta față care, brusc, făcuse 20000 km în plus în doar două zile?), a doua zi de dimineață am pornit spre port pentru călătoria cu ferry-ul spre Tobago. Cănd ai o națiune duală, legătura între teritorii este critică, lucru pe care relgele Carol I l-a înțeles foarte bine la sfârșitul secolului XIX, odată ce am primit Dobrogea de la ruși, construind cel mai mare pod din Europa al timpului său, podul lui Saligny de la Cernavodă .
Cum podul aici era exclus, linia de ferry asigură unitatea națiunii, alternativa fiind un zbor (scurt) între insule, mult mai puțin exotic însă decât o traversare cu bacul.
Procedura de îmbarcare, foarte ordonata și ”straightforward” a durat mai puțin de 30 de minute, bagajul ”de cală” fiind îmbarcat separat, ca la avion.
Pe bac fiind, după o scanare foarte atentă a împrejurimilor (atât la îmbarcare cât și la debarcare) am realizat că eram singurul alb, a.k.a. ”caucasian”, de pe vapor. Dealtfel culoarea mi-a adus și un beneficiu direct, fiind singur la masa de 4 locuri din secțiunea ferry-ului în care m-a așezat, deși situația probabil nu era un compliment la adresa mea ci din contră. Dacă ”Black life matters” probabil că în ochii localnicilor ”White life sucks” (și câteodată chiar nu pot să îi condamn), evitând astfel să se asocieze cu un exponent al grupului.
Bineînțeles, odată ieșit din port, poza de plecare era un ”must”, rugându-l pe un tip de pe puntea din spate să mi-o facă. Stânjenit, omul s-a scuzat ca nu știe să facă poze, drept pentru care bunul samaritean din mine a punctat o victorie de palmares, învățându-l pe om cum se face. În mod clar una din pozele mele de colecție!
Trecând mai apoi la câțiva km de coastele Venezuelei (”Viva Chavez, viva Revolucion” sunând cool, atâta timp cât vad de la distanță raiul antiimperialist), am ieșit în ocean cotind către est și îndreptându-ne cu toată viteza (cam 70 km/h!) spre Tobago. Practic între insule travesarea ar fi de max 45 min, cele trei ore ale călătoriei fiind însă necesare pentru a ocoli capul de nord vest al Trinidad-ului și a ieși în ocean, după care abia înceape traversarea.
Dupa cca 3h, în Tobago, trebuia să îl întâlnesc pe taximetristul meu, Michael, utilizator de WhatsApp și destul de religios din moment ce atunci când am aranjat întalnirea în Scarborough (portul și capitala Tobago-ului) omul mi-a răspuns cu un evlavios ” God pleasing when you arrived i be there sir” (am păstrat forma mesajului original). Deja ridicat fiind la rang de unicat pe vapor, nu mi-am închipuit o secundă că ar fi vreo problemă ca Michael să mă întâlnească, pe lângă culoarea pielii, geanta mea roșie cu buline albe părând un fel de geamandură în marea Caraibelor.
Fun fact, la coborâre toți pasagerii au fost verificați la ridicarea bagajului, sticker-ul de pe bilet trebuind să corespundă cu eticheta de pe bagaj, lucru pe care aeroporturile nu îl fac niciodată.
Revenind la amicul meu Michael, se pare că ”God did not please” în dupamiaza aia, așa că nu am reușit să ne întâlnim. Am fost astfel nevoit să îl sun ca să dau de el. După scuzele de rigoare, omul mi-a explicat că se uita după un tip cu barbă și mustață neagră stufoasă (poza mea de pe WhatsApp), eu fiind bărbierit ca în palmă pentru a nu rata nimic din bronzul Caraibelor. De unde se vede ce definește cu adevărat un bărbat și nu, nu e culoarea pielii (și în aceiași idee nici diferite dimensiuni ale corpului său)! Lucru pe care CIA-ul l-a intuit demult, încercând de câteva ori bune să îl lase pe Fidel fără barbă (no joke here)!
Iată-mă deci în Tobago, partea turistică a țării, așa cam cum e Dobrogea pentru noi: mare, soare, vacanță și prețuri uriașe.
Apropo de prețuri, dacă vreți să vă simți cu 20 de ani mai tineri, mergeți la cumpărăruri în Tobago. Vânzătoarea vă întreabă daca aveși Visa sau Mastercard, ÎNAINTE de plată, iar pe geamul de la casă scrie clar că pentru plata cu un card de credit trebuie să arăți un ID cu poză. Mai lipsea să întrebe în ce monedă e cardul iată recreați anii ’90, scara 1:1.
Motivele pentru care am ales să vizitez Tobago erau marea soarele și piscina excelentă a apartamentului în care m-am campat. Totul a funcționat impecabil, inclusiv o vizită a recifului Bucco (nu aleg eu toponimele, așa că nu comentez), unde, pe lângă acvariul la purtător pe care l-am avut cu noi, barca având fundul de sticlă, am făcut și o baie in Bucco pool, o zonă în larg-ul golfului în care adâncimea era cam 1,40 m.
Cum urma să plec miercuri, cu ferry-ul de 16h30, am aranjat cu Michael, my driver friend, ca miercuri la ora 10h30 să mă ia de la apartament, checked out fiind, și să vedem Argyle waterfall (cam 75 km nord de Scarborough) dupa care sa mă basculeze la ferry.
Zis și făcut. Pe la 7 dimineața o inspirație premonitorie mă face să îmi verific biletul (e-ticket) de ferry. Surpriză a fost din partea casei: ferry-ul plecase la 6h30 a.m., fiind vina mea că din multitudinea de variante pe care le luasem în considerare pentru întoarcere am rămas în minte cu varianta nepotrivită.
Replierea a fost rapidă însă, trecând la varianta de urgență – zborul. Sunt 4 zboruri zilnice între Tobago si Trinidad, 30 de dolari oferindu-ți probabil unul dintre cele mai scurte zboruri comerciale de pe planetă, în numai 18 minute, 20 secunde și 17 de zecimi (bragging about my chronogrph, now!) sărind de pe o pistă pe alta.
Cu asta, incursiunea mea în cea mai mare insula sud caraibeană a luat sfărșit, mulțumindu-le gazdelor mele ”trinidanians and tobagononians”, pentru că nu m-au dezamăgit, deși eu n-am răspuns mereu cu aceiași monedă, Michael gândindu-se și acum la mustăciosul bărbierit care i-a stricat planul de vânzări, cumpărând doar un drum la aeroport în schimbul unei excursii de 150 km.
Next stop Grenada…NU Granada!
One way ticket only! 