Regretul proprietarului

Două sunt marile probleme pe care trebuie sa le ai in vedere când traversezi Atlanticul de nord cu un avion mic:

  1. Vremea
  2. Echipamentul de supraviețuire

Dacă cu vremea n-ai ce să faci, decât să îți planifici bine zborul, cu echipamentul de supraviețuire (nu că ți-ai propune sa mori, dar așa se numește) ai mai multe variante. Să îl închiriezi sau să-l cumperi. Altă variantă nu exista, a.k.a. să nu-l ai deloc.   

În mod surprinzător, închirierea merge greu (disponibilitatea echipamentului acolo când si unde îl vrei e limitată), iar punctele de închiriere te obligă la ocoluri prin Canada ca de la București la Frankfurt. În plus garanțiile cerute pentru echipament devin prohibitive, astfel încât achiziția pare pomană curată, mai ales ca poți vinde echipamentul pe piața secundară, acesta fiind unul din puținele articole de retail care ori sunt noi nouțe, ori nu mai interesează pe nimeni, inclusiv și mai ales pe tine care ai investit în ele.

Problema 2 fiind rezolvată, (de problema 1 sper să nu fie cazul să vorbim vreodată), conform planului, pe 10 august, pe la prânzul cu cele 102 F arzând în cap (vedeți voi ce și cum), am luat-o din loc. Nu însă după un control amănunțit al avionului (poate singurul de calibrul asta “ever“) si alimentarea de rigoare.

Los Angeles-ul ( si cu el aeroportul Whitman de unde decolam) e așezat la poalele unor munți stâncoși înalți și cam urâței, buni însă pentru salvat costurile producătorilor de film, care nu mai trebuie să străbată lumea pentru a găsi pustietatea perfectă în care se derulează acțiunile filmelor de Oscar. Ba chiar, mă gândesc că ar putea filma înclusiv amartizarea lui Musk tot acolo…dar să nu deviem.  

E, munții ăștia trebuie “cleared” pe la 9000 ft (din nou va descurcați), într-o zi foarte caldă, ceea ce pentru aviație e invers ca pentru turism, adică (munte și soare) = (problem and no fun).

“No problem and some fun“ pentru avion însă, care a pus astfel prima cărămidă la confirmarea regretului oricărui proprietar de Mooney, despre celelalte două  cărămizi vorbind un pic mai încolo. Cu munții în spate și deșertul în față, te bucuri de zbor și de norii pufoși, până  când realizezi că pufoșii devin cumulonimbus și că, surpriză, în deșert plouă. Moment în care înțelegi că exista 3 dimensiuni si că expresia “slalom“ are un alt nivel, peste cel olimpic cunoscut de la ski.

Long story short, cu un “traffic control“ grijuliu, care ne informa mereu de ploile din față, cam la 15 minute după ce noi le vedeam  (observația nu e ironică însă, ci laudativă la adresa ARTCC-ului care în America are mii de avioane de coordonat simultan), cu un avion foarte bun care urca la 15000 ft fără nicio problemă și cu un pic de noroc, ocolul pâna la următorul aeroport n-a fost decât de cca 1h.  Așa că, în loc de 3h am facut 4h până într-un punct numit Sedona, mama tuturor peisajelor din filmele cu cowboy, ba chiar a filmelor cu cowboy aviatori, aeroportul fiind situat și el pe vârful unui platou – “table top runway” cum îi mai spune lumea pe aici. Păcat doar că ajunsesem la 15 minute după închiderea programului cisternei de alimentare. Nici asta nu era vreo problema însă, întrucât pentru numai 150$ oamenii s-ar fi deranjat și în afara programului, dublând asfet prețul alimentării. Cum însă în America aeroporturile sunt ca și gările în România, un old gentleman simpatic aflat la “permanenta“, ne-a spus ca in Cottonwood au self service. Cottonwood-ul, fiind la numai 15 minute de zbor. Așa că am dat pe la benzinărie înainte de continuarea drumului catre Albuquerque, cale de încă 2h1/2 din care 2h pe întuneric. În US VFR-ul noaptea este practică curentă.

De când cu pandemia însă, în Albuquerque breaking bad of anyone from anything nu mai e la moda, așa că la ore târzii , la orice hotel, singura șansă de a mânca ceva este Uber Eats. Care Uber Eats a și fost.

A new day, a new way! Mult mai lung de data asta. 2x4h de zbor cu Tulsa, Oklahoma punct intermediar.

Cum totul e despre bani în America și zborul e la fel, putând opta pentru aeroporturile cu cele mai mici prețuri la Avgas. 4$10 față de 5$ (pe gallon!) e o diferență care se adună, mai ales dacă nu există niciun ocol , toate aeroporturile fiind in drumul tău.

William R. Pogue, o anagramă simpatică alui William P. Rogue, Bill fiind un astronaut local care a stat 3 luni în spațiu, era aeroportul cu cea mai ieftină benzina de la intrarea in Tulsa. În plus exista si un crew car, o mașină la dispoziția piloților vizitatori, cu care să se ducă, cam 4-5km, până în oraș să mănânce ceva. Tot ce trebuie ca să iei mașina e o copie a permisului tău de conducere. No questions, no hassle, no cost. Iar aeroportul, cu o pista de cca 1500m, era impecabil. Moment în care oricine poate înțelege două lucruri: 1. Why America is great 2. Why aviation in America is great.

Cât despre prânz, Oklahoma, the land of bbq (grilled NU înseamnă bbq), nu avea cum să nu ne ofere “the best smoked ribs“ pe care le-am mâncat vreodată. Și singurele deocamdată! Ocazie cu care am mai experimentat încă odată marimea porțiilor americane și îngrijorarea sinceră a localnicilor că o porție normală îți va cauza, mai degrabă mai devreme decât mai târziu, moartea! Și cum nimeni nu voia să își omoare clienții, a plouat cu extra French fries și side dishes, fără ca să fie cerute sau taxate suplimentar.

După prânz, a venit rândul Mooney-ului sa iși pună a doua cărămidă la regretul proprietarului: la alimentarea pe Bill Pogue am calculat consumul din segmentul anterior. 8 gaoane/h fata de 10 galoane/h cât erau așteptările.

Cu bucurie deci am plecat spre Louisville, ultima parte a călătoriei și după numai 3h45 am aterizat. 3h45 duoă ce avionul a mers constant cu 150-160 kt, cimentând cu a treia cărămidă regretul proprietarului. 1000 de mile într-o zi, distanță care în Europa te aducea de la București la Paris, mi-a arâtat încă odată cât de mare e America. Si faptul că, pentru aproape 4h dupa plecarea din Tulsa, nu am vâzut niciun oraș pentru următorii 850km, arată și ce potential demografic uriaș are.

Altfel aterizarea în Louisville te poartă peste râul Ohio, graniță cu Indiana și linie de schimbare de fus orar. Kentucky este astfel cel mai vestic punct care are ora coastei de est aflata la numai 7h de România.

Stănga Indiana, ora 20h00, dreapta Kentucky, ora 21h00

Și exact când imi ajustasem “jet lag”-ul la ora Californiei, o iau de la capăt cu zile scurte și sculat târziu…sau sculat devreme dar foarte obosit.

Chiar si un drum de 1000 de mile are finalul lui.

Cât despre regretul proprietarului pot să îl confirm: singurul regret al proprietarului de Mooney e că nu l-a luat mai devreme!

One thought on “Regretul proprietarului

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s