Așa cum bunicul meu întreba, atunci când intra în cameră în timpul vreunui meci la care deja eu mă uitam :”ce mitan e?”, termenul venit probabil pe filiera germană, desemnând o repriza (sau o jumătate de meci), așa și eu pot răspunde astăzi: “tocmai a început al doilea mitan”!
Lăsând în spate America primului mitan și luându-mi la revedere de la cel mai romantic socialism din istorie, cel cubanez, am purces după pauza regulamentară dintre reprize (de cam 9 zile) către capitalismul, la fel de romantic în esență, al Africii. Admirând “on the way out” noul aeroport din Istanbul, proiecție a puterii Turciei mărită prin lentila ego-ului noului sultan, iată-mă aterizând (on schedule și un pic rough) direct în miezul celui de-al doilea mitan : Rwanda.
În planul inițial Rwanda era doar o noapte în drum spre Burundi. În realitate însă Burundi a inventat “visa on arrival” care presupune nu simplificarea ci complicarea procesului, prin obligativitatea de a avea o hârtie de la autorități care sa certifice că ți se va elibera “visa on arrival”. Hârtia la rândul ei are o procedură complicată, care durează minim 4 zile și trebuie să implice o agenție de turism din Burundi. Evident no e-visa, no internet, no embassy (erau totuși câte una în Moscova și în Germania). Long story short, am reușit pentru prima dată să pierd un avion din cauza “lipsei documentelor de călătorie”, pierdere salutată cu căldură dealtfel, preferând 4* în Kigali unei nopți pe băncile aeroportului din Bujumbura.
Astfel încât a doua zi am intrat în noul program, cu o vizita pe cât de “unholiday-ish” pe atât de necesară și mai ales impresionantă: memorialul genocidului rwandez din 1994, când peste 1000000 de oameni au fost omorâți în 3 luni (începând din 7 aprilie). E vorba de purificarea etnică pe care hutu au declanșat-o împotriva conaționalilor lor – tutsi.
The fuck up of the century – Made in Europe, hit in Africa…
Dacă sentimentul inițial este de neîncredere (cum se poate ca brusc vecinii să se omoare între ei că în filmele lui Tarantino, cu macete și tot tacâmul), ulterior își face loc oroarea, când realizezi că și copiii de 4, 2, 1 an sau 9 luni au avut parte de același tratament, iar pe final ieși de acolo de-a dreptul furios (eu cel puțin), realizând că întregul eveniment este un “European fuck-up”. Coloniștii belgieni au inventat “hutu” și “tutsi” prin anii ’30, care NU sunt triburi ci doar o împărțire bazată pe clasă (de aceea tutsi, vârfurile, erau doar 15%). Tot belgienii au emis și ID-uri diferențiind apartenența la cele două grupuri, făcând astfel măcelul mai simplu, iar trupele ONU din teren, din 1994, au fost ignorate grațios de șleahta de funcționari din New York care, între week-end-ul cu amanta la Cape Cod și manevrele pentru obținerea unui nou assignment călduț pentru a putea termina de platit ratele la yacht și la al 3 lea apartament în Manhattan, au omis să trimită instrucțiunile solicitate și mai ales să își complice promițătoarele cariere diplomatice.
Iar poate cel mai impresionant este modul în care țara a reușit să gestioneze reconcilierea. Variind de la “după ce scapi din așa ceva vrei sa faci numai bine în viață” la “după ce treci prin ce am trecut eu nu mai ai niciun sentiment și totul îți e indiferent”, supraviețuitorii s-au regrupat, majoritatea dorind să ierte, deși unii sunt de părere că iertarea e doar de la Dumnezeu. Toti însă vor “să știu pe cine iert exact, iertare fără chip neexistând” . Tribunalele înființate la începutul anilor 2000, adunând mărturii din întreaga societate, au condamnat peste 100000 de autori, cei care au recunoscut (și regretat) având pedeapsa redusă la jumate și efectuată prin muncă în folosul comunității.
Dar evenimentul rămâne traumatic pentru cruzimea dar mai ales pentru contemporaneitatea lui: 1994! Anul în care un copil încerca să se hrănească singur la sânul mamei sale moarte sub privirile altor oameni, a căror singură preocupare în momentul ăla era fuga pentru supraviețuire, iar 10000 de oameni adunați în centrul stadionului, pe terenul de fotbal, asaltați fiind cu macete si grenade, au tăcut, nemaiauzindu-se decât strigătele atacatorilor în timp ce îi măcelăreau.
…”chiar și păsările tăcuseră!”
PS: Update de azi, 17 mai 2020 – https://www.g4media.ro/finantatorul-genocidului-din-rwanda-a-fost-arestat-in-apropiere-de-paris-aproximativ-800-000-de-oameni-au-fost-ucisi.htm
One way ticket only! 