Mumbai

Incredibilul ca “business as usual”!

Așa cum Washington-ul sau Haga pot părea highlight-ul unei călătorii, care însă în realitate nu înseamnă nimic fără New York sau Amsterdam și New Delhi-ul singur nu prea înseamnă mare lucru fără Mumbai. Drept pentru care, în mod evident, următoarea destinație a fost Mumbai-ul, bifând astfel în premieră în acest tur al doilea oraș dintr-o țară (nu mă refer la US aici, opririle din NY și LA fiind în fapt tehnice).

Pentru a ajunge în Mumbai însă, analizasem anterior câteva opțiuni. Una  dintre ele era mașina (închiriată). Avantajul era vizitarea a încă unui oraș, Ahmadabad și a faimosului deșert de sare (Thar desert). Dezavantajul erau însă cei 1200 (1500 pe alte atlase) de km care trebuiau parcurși în 2 zile. Până și pentru Europa asta nu e o călătorie ușoară și cu atât mai puțin pentru India, cu drumurile și clima ei. Îmi și închipuiam o pană de cauciuc în deșertul Rajasthan, pe la 50C…

Așa că alternativa #2 a fost zborul (am eliminat rapid trenul, din motive pe care nu are rost să le detaliez). Zborul în India, spre surpriza mea, este, cel puțin între orașele mari, la acelși nivel cu cel din Europa. Rute bine conectate, concurență între companii (da, iată că până și India încurajează competiția) și mai ales low cost. Dar low de tot! Zborul New Delhi – Mumbai, rezervat cu 4 luni înainte, a costat 20E de persoană. Iar „customer service”-ul a fost exemplar, în cele 4 luni primind notificări regulate cu privire la zbor. Una era chiar ca să imi comunice că s-a schimbat ora de plecare (cu circa o ora) și încă de vreo 2 sau 3 ori m-au căutat(pe telefon) doar ca să îmi amintească de zbor.

Iată că după atâtea notificari vine și ziua cu pricina. Zborul era la miezul zilei așa că am plecat elegant de la hotel, după masa de dimineață. Am avut ocazia, în drum spre aeroport să trecem prin cea mai posh zonă a New Delhi-ului. Și dacă în zilele anterioare văzuseram aglomerație și sărăcie pe alocuri, ceea ce vedeam acum era un cu totul alt New Delhi: bulevarde mari, vegetație exotică (pentru noi) , case impunătoare, curate și aranjate, peluze de gazon etc etc. Recunosc ca n-aș avea nicio problemă să locuiesc acolo.

Aeroportul din New Delhi parcă arăta altfel pe lumină. Și de fapt chiar era altul, fiind vorba de terminalul pentru zboruri interne. Un terminal relativ mic dar bine organizat. Trei lucruri m-au frapat in timpul check in-ului:

Ștampilele – după fiecare etapă a controlului ți se punea o ștampilă pe boarding pass. Și evident trebuia pentru asta să ai un boarding pass tiparit, online check-in-ul nefiind chiar in vogă. Problema era că “fiecare etapa a check-in-ului” presupunea toate controalele de Securitate intermediare.  Cred ca am avut cel putin 4 sau 5 ștampile după ce s-a terminat totul.  De departe cel mai ștampilat boarding pass din viața mea.

“N-ai ștampilă/Nu am milă” (biletul Mumbai-Dubai aici, dar asta este idea)

Momentul de siguranță pentru femei – ceva de care nu aș fi aflat dacă nu aș fi călătorit însoțit de Oana. Practic la controlul corporal de securitate erai scanat manual, indiferent de ce indica poarta prin care treceai (și evident te mai alegeai cu încă o ștampilă). Pentru femei era însă un pic diferit. În primul rând erai scanat de o femeie, ceea ce este oarecum normal. În al doilea rând totul se făcea într-o cabină, cam ca cele de vot de la noi, dar de vreo 2 ori mai mare, probabil pentru a avea loc să te miști. Se pare însă că acolo agenta de la control nu numai că te scana dar și vorbea cu tine: „unde mergi?”, „de cine ești însoțită?”, “ce faci la destinație?”, etc. Scopul întrebărilor este să iți dea șansa, ca femeie, să poți raporta abuzurile asupra ta și să poți solicita ajutor în caz că ai avea nevoie de el. De exemplu dacă ești răpită, dacă ești folosită pentru prostituție sau dacă în general ți se va fi făcut ceva fără voia ta. Interesant e că indienii au mers în planul absolut cu intimitatea, izolând fiecare femeie într-un 1:1 doar cu agenta de la control, poate și pentru a  evita situațille în care femeia este însoțită de rudele de sex feminin ale abuzatorului (sau chair din propria familie atunci când abuzurile au loc în familie) pentru a o împiedica să vorbească. Una peste alta e trist însă că s-a ajuns la așa ceva, în secolul XXI, dar e clar că ce se întâmplă este reacția la un fenomen cât se poate de real.

Me myself and I, când vine vorba de companiile aeriene. Practic fiecare companie aeriană are propria sa structură de operare pe întreg lanțul de transport. Nu numai că fiecare are propriile avioane (deși în Europa mai vezi azi zboruri ale unei companii operate de o altă companie, în general regională), dar și tot ce presupune handling-ul pasagerilor este separat și individualizat: companiile au propriile autobuze, scări de acces în avioane, mașini de cărat bagaje și evident handling agents. Și nu numai că le au separat, dar sunt si brand-uite astfel încât să nu fie nicio discuție și să fie un no-no absolut în a le folosi pentru alte companii. Mi s-a părut foarte ineficient. Și dacă pe de-o parte să zicem că înțeleg faptul că salariile sunt mici și personalul nu ar fi o problemă (deși oricând e de apreciat un “workforce salary saving”), ce nu înțeleg este de ce se acceptă aglomerarea pistei cu autobuze, vehicule anexe și scări de acces, utilajele astea fiind în mod evident duplicate sau triplicate doar din motiv de branding.. Dar bănuiesc că autoritățile indiene au o explicație și pentru asta. Și legat de punctul ăsta, o ultimă observație: a fost prima oară în viața când am văzut utilaje de acces în avion nu sub formă de scară ci de rampă înclinată. Cum evident însă nu era loc de o rampă înclinată dreaptă, aceasta avea 3 segmente, între fiecare segment călătorul făcând un viraj de 180 de grade.

Zborul în sine către Mumbai nu a avut nimic special, decât că a decurs perfect, într-un avion nou (IndiGo) și pentru 1h40 min de zbor am platit 20E fiecare. Da, știu că am mai scris despre asta dar nu mă pot abține să nu mă mir în continuare!

Ajunși în Mumbai cândva după prânz, am preferat să gustăm de data asta din culoarea locală: am luat un Uber (India fiind foarte Uber friendly country, oarecum surprinzător având în vedere lunga și calificata tradiiție în materie de protecționism a guvernului indian). Dar despre Uber-ul din Mumbai (ca și despre cele din alte locuri) într-un capitol separat.

Hotelul ales de data asta a fost unul modern, contemporan cum ar veni: Sofitel. Aflat într-o zonă modernă și bună (aveam să descoperim în următoarele două zile mai ales prin comparația cu restul orașului), hotelul era un pic mai scump decât ar fi meritat, pe principiul însă al sutei care merge acolo unde deja mersese mia. Intrarea în hotel se făcea întotdeauna prin porți de contol ca la aeroport, cu scanarea separată a tuturor părților detașabile de corpul tău, bagajele deci. Pentru controlul detaliat corporal, în caz că era nevoie, erau amenajate două linii, doamne (cu cabină separată) și domni, la vedere, cu personal corespunzător. Indienii din Mumbai încă resimt evenimentele din 2008 (google it!). Serviciul însă era impecabil, micul dejun de mare clasă, fiind în fapt un festival culinar asiatic rulat cu cadență zilnică și care prezenta în secțiuni distincte bucătăria orientala (cu subdiviziuni chineză-thailandeză-japoneză), cea indiană, cea araba și evident cea “occidentală” sau “clasică” cum aș numi-o eu pe cea pentru călătorul european profesionist. Cinele erau deasemenea remarcabile, desfășurate fie în spațiul mare de la parter care găzduia și micul dejun, fie în restaurante separate. Și totul poziționat în același mod din punct de vedere preț: “1000 de lei si o sută” 😊 😊.

Pentru ziua în care am sosit evident nu am făcut altceva decăt să pierdem vremea la piscină (etajul 1, piscină deschisă, cu un oarecare șarm mai ales în timpul ploii musonice) și să ne organizăm pentru următoarele două zile. Pentru Mumbai, învățând din experiența excursiei la Agra, plătite și niciodată efectuate, nu pregătiserăm nimic, dar știam exact ce dorim. Am reușit (net-ul să trăiască) să intram pe Trip Advisor în legătură cu o agenție care părea profesionistă, avea ce doream ca obiective de vizitat și mai ales la prețul corect. Fideli noii filosofii de suflat în iaurt, am rezervat  numai prima zi, urmând ca pentru ziua următoare să ne decidem ulterior.

“Facem o baie, sau plouă?”

Iată-ne deci a doua zi de dimineață întâlnindu-l pe ghidul nostru Ganesh în holul hotelului. Nu înainte însă de a avea o foarte interesantă conversație cu un domn din Dubai. Intratul în vorbă fiind clasic: turiști care așteaptă în holul hotelului, își încucișează privirile și unul întreaba “Where are you from?”. Restul curge clasic. În cazul nostru a fost mai puțin clasic, întâlnind-ul pe domnul cu pricina din Dubai (așa și arăta, doar ca nu era îmbracat arăbește), care avea business-uri în Europa de est și știa bine și Bucureștiul și Budapesta (pe care atenție, NU le confunda) , ba chiar știa și de Békéscsaba și corespunzător de Oradea, având în zonă o fabrică, cred că de ceva ambalaje. Dupa 10 minute de discuții parcă ne știam de câțiva ani, ajutând evindent faptul că ne descoperisem foarte multe lucruri în comun. Așa că, pe lângă televiziunea prin satelit sau internet, iată cum te poți simți ca acasă oriunde atunci când întâlești oameni (din ce în ce mai mulți) care îți cunosc și sunt familiari cu țara ta. Din nou, globalizarea (și în mod specific fluxurile de capital și  low cost-ul) să trăiască.

Cu Ganesh am avut planificat în prima zi turul Mumbai-ului păstrând pentru a doua zi ceea ce eu consideram highlight-ul : vizitarea Bolywood-ului și a celei mai mari mahalale din lume Dharavi.

Mumbai-ul este un oraș viu, vibrant și cosmopolit. Mai ales în comparație cu New Delhi. Dar și sărăcia, exotismul, aglomerația sau mizeria sunt și ele la fel de cosmopolite precum orașul . fără ca ăsta să fie un compliment în sine.  Pur și simplu Mumbai-ul îmi evocă o basma colorată în care culorile, foarte multe țipătoare și fără nicio logică în așezare, se întrepătrund și se amestecă dezordonat, în timp ce new Delhi-ul îmi evocă aceiași basma cu culori la fel de vii dar care totuși au și o oarecare geometrie și individualitate, întrepătrunzându-se mai puțin și arâtănd privitorului un dram de logică.

Cool India, even cooler Mumbai!

Ganesh, un tip la vreo 35 de ani, care locuia la cca 60 km de Mumbai, era o persoană foarte plăcută și un ghid profesionist și discret. Traseul, poveștile, prezentarea locurilor și modul în care ne răspunde la întrebări îi arătau experiența, având peste 9 ani în branșă.

Ziua a fost foarte plină, turul având mai mult de 10 opriri și vizite ale unor obiective faimoase sau chiar incredibile pe alocuri. Mai jos o scurtă trecere în revistă a acestora:

  1. Gate of India (Gateway of India)

Dacă in New Delhi (n-)am putut vedea India Gate (indienii pregătindu-se de ziua națională) în Mumbai avem să vedem Gate of India. Diferența, deși pare minoră, este semnificativă în limba engleză. Gate of India se află pe malul mării fiind construita pe la începutul secolului pentru a celebra sosirea regelui George V al Anglei (Imperiului Britanic mai exact) în vizita sa din India. Se pare că nu au reușit să o termine decăt după ce regela a ajuns în India, acesta trecând printr-un model de carton în 1911 când a sosit în India.  Aparent poarta (a cărei construcție a început de fapt în 1915 și a durat până în1924) a avut parte de propria ei contribuție la obținerea independenței Indiei, atunci când, în 1947, ultimele trupe britanice s-au îmbarcat exact la cheiul cu pricina.

bty
The mother of all Indian gates!

Poarta, dealtfel maiestuoasă, ilustrează destul de fidel relațiile dintre indieni și englezi, fiecare națiune putând probabil să vadă în ea exact ceea ce dorește: măreția unei epoci (apuse) – englezii și declarația răspicată a dorinței de independență și de construire a unei vieți mai bune (încă de obținut, de viață zic) – indienii.

  1. Taj Mahal

De data asta e vorba de transpunerea monumetului în hotelul cu pricina. Aflat la o aruncătură de băț de Gate of India, hotelul arată și mai fascinant atunci când îi afli povestea. Clădirea a fost construită pe la 1905 de Tata, fondatorul imperiului economic indian de astăzi, care, refuzat fiindu-i accesul într-un hotel posh din Mumbai, a jurat să își facă propriul hotel. Și l-a făcut, Taj Mahal-ul fiind unul dintre landmark-urile nu numai al Miumbai-ului dar al întregii Indii.

bty
Old and new Taj Mahal. Invers decât old and new Popescu…

Reflectând un pic la povestire mă gândeam că la întrebarea: ”Când a produs vreodată ceva bun rasismul?” singurul răspuns care îmi vine în minte este “Taj Mahal-ul”. Dacă omului i-ar fi fost permis accesul în hotel n-am mai fi avut bijuteria de azi.

Evident că l-am izitat împreună cu Oana ghidul nostru așteptându-ne respectuos în afara hotelului. Aparent ar fi trebui să locuiești în hotel ca să pozi intra, dar eu și Oana fiind albi (și afișând și o siguranță detașată), personalul nu a avut tupeul să ne întrebe nimic. În cazul ghidului nostru lucrurile ar fi stat altfel și de aceea a preferat să stea afară. Hotelul arăta într-adevar special. Good old times emanau din toate cotloanele. Lângă hotelul clasic a mai fost construit unul prin ani ’70, în stilul însă al deceniului respectiv. Hotelurile erau unite la parter și personal am apreciat mai mult lărgimea lobby-ului principal al hotelului nou decât culoarele întortocheate și oarecun sufocate de magazine (de super lux) ale aripii vechi.

Aripa veche are însă o piscină remarcabilă în care, abstracție făcând de croiala costumelor de baie, nu m-aș fi mirat deloc să îl întâlnesc pe Hercule Poirot. Vraja se sparge repede însă, întrând în valul de oaspeți din holul principal, mulți indieni și și mai mulți arabi cu familiile (mult burqa-uri în zonă) plus câțiva albi, în general rătăciți sau, ca în cazul nostru, vizitatori.

  1. Public laundry

Auzisem de respectiva minune a Mumbai-ului. Un “must see” pentru orice vizitator. Evident că nu l-am ratat nici noi, experienta fiind impresionantă. Este vorba în esență de una dintre ultimele bresle care incă rezista modernizării. Cea a spălătorilor de haine. Rezistă pentru că pe de-o parte au încă ce să ofere societății, pe de altă parte încă nu au alternative, iar în al treilea rând au încă o bază solidă de clienți (mai ales la prețurile pe care le practică).

Modul in care insă își desfășoară activitatea, contrastul între ce vezi la fața locului și produsul finit al muncii lor (în esență rufe curate) și felul cum refuză să moară ca și grup social, încercând să îsi mențină locul în societate prin adoptarea lentă a modernității, deși aceasta în mod teoretic deja i-a depășit fiind adoptată de o parte din clienții lor , face ca experiența să fie fascinantă.

Da, trebuie apă caldă pentru rufe…

Iata mai jos postarea făcută atunci pe Facebook, sub impresia momentului:

“Rufele se spală in familie”, dar nu și la indieni. Aici se spală mai degrabă de către familie – breasla spălătorilor. 350000 de bucăți pe zi, spălate DE MÂNĂ. Se culeg dimineața, se sortează pe culori, se spală, se usucă, unele se și calcă si se livrează până seara. 5 rupii bucata (30 de bani). Si da, sunt etichetate ca să nu se piardă cu etichete de textil, iar pt uscare se prind fără cârlige între 2 funii răsucite. Am menționat ca se spala de mână?!!”

  1. Izvorul” Gange-lui

Facebook-ul mă ajută din nou și nicio poveste nu poate fi mai veritabilă decât cele văzute, trăite, simțite și scrise atunci::

“Încă un episod din seria “o poză face cat 1000 de cuvinte, într-o limbă străină – le vezi da’ nu le pricepi”.

Deci, ce se vede este cam singurul izvor din Mumbai (care apropo e o insulă). Apa curată și pură ajunge in aproximativ 1m de la gura izvorului să fie o baltă înfiorătoare (colț stânga jos în poză). În esență, indienii cred că izvorul minune e legat cumva cu Gangele, râul sfânt. Ca atare locul a devenit imediat (adica pe la anul 800) un proxy foarte convenabil pt Gange, aici având loc pelerinajele de rigoare (următorul în septembrie) cu tot tacâmul: băi, ofrade etc etc. Tot aici Bombeyenii (sau Mumbaienii pe stil nou) iși cinstesc strămoșii “logistically hassle free” aruncându-le cenușa în balta care, nu-i așa, e de fapt Gangele din moment ce are pe undeva în subteran o legatură cu fluviul sfânt (care în realitate se află la sute de km bune distantă, in nord). Nici nu știi dacă cenușa o aruncă pt că sunt convinși că apa vine din Gange sau sunt convinși că apa vine din Gange ca să optimizeze un pic “ultimul drum” al răposatului. În orice caz dilema îi lasă reci pe crapii care, de la atâtea ofrande, s-au dezvoltat fericiți în baltă (cca 30-70cm bucata) . În plus pt că locul e sfânt și ei sunt sfinți, deci “no fishing”, nici măcar sportiv. Iar treaba e foarte serioasă din moment ce, în fiecare februarie când balta se golește și se curătă, peștii sunt mutați într-o cisternă pe perioada curățeniei. Un fel de “Visuri la cheie” pentru ei.”

IMG_20170813_125235 (1)
Gangele în short version…

E vorba de fapt de Banganga tank, un izvor de apa captat într-un rezervor, aflat in Malabar Hill area, una din cele mai de fițe zone ale Mumbai-ului.

  1. Cea mai scumpă locuință unifamilială din lume

În drumul spre Gara Victoria, la un moment dat, ghidul a oprit mașina și ne-a arătat o clădire. Pe care oricăt ar părea de incredibil am recunoscut-o: era cea mai scumpă reședință din lume, evident construită de un milionar local. Nu știam însă detaliile, dar povestea pe care Ganesh ne-a spus-o nu numai că mi le-a relevat, dar a fost incredibilă și oarecum trist-amuzantă, plasănd clădirea respectivă în unicul context în care o poți înțelege: cu oameni cu și orgoliile lor.

Din nou dau cuvântul Facebook-ului:

“Se spune că o poza face cât 1000 de cuvinte. Nu cred ca e așa! Și ca dovada poza de mai jos care, fără cele 262 de cuvinte care urmează ar părea absolut banală.
Deci:

– Reliance Holding, bătrânul lasa averea in timpul vieții celor doi fii. Evident fiecare vrea să arate că e mai tare.
– Ăla mare ii oferă soției un Boeing de ziua ei (nu stiu si tipul 
😊 )
– O săptămâna mai tarziu, fără motiv, ala micu’ ofera sotiei lui 2 (doua) private jet-uri. Dușmanii mor!!
– Ala mare, cu râca in gât, zice ca va construi cea mai scumpa reședință unifamiliala din lume . Si o face.

o O construiește, pentru doar puțin peste 1 miliard USD, în cea mai scumpa zona din Bombay, Malabar Hill, unde un “square foot” costa 2000$ (deci 20000$/mp).
o Cladirea are 19 etaje, 3 gradini, 5 piscine, 400+ personal de deservire, primele 5 etaje pt parcare (intra 170 de mașini). Și e locuita doar de 5 oameni. Familia adică.
o Nu primiește autorizare de folosire a heliport-ului insa. Sunt prea multi miliardari in zona si daca dau o aprobarea unuia or sa vrea toti.
o Păcat că astrologul le-a zis (DUPĂ construcție) că zona e nașpa si oamenii s-au mutat. Acum folosesc cladirea numai ocazional.
o Ultima oara cand au folosit-o curentul a costat 7 mil rupii (100000$) pe luna. Omul insa a primit 35% discount de la compania de electricitate. Care e a lui 
😀
o Doamna și-a comandat un sari de 4 milioane de rupii (60k$) pe care l-a puratat doar odata, iar ceasca din care bea cafea/ceai costa 3000$/bucata. N-am retinut daca foloseste o ceasca mai mult de odata 
😊

Morala: Decat un business bun, mai bine un astrolog competent!

O lume nebuna!…”

Oamenii și orgoliile lor…
  1. Gara Victoria

Un (alt) monument al epocii clasice a Indiei, Gara Victoria este  “definitely” un must see al Mumbai-ului.

“Nu e peste ca stavridu’ / Nici echipa ca Rapidu'” – în varianta indiană.

Gara de Nord, Mumbai style….

Victoria Terminal mai nou botezată Chhatrapati Shivaji Maharaj Terminal (decideți voi care denumire e mai simpla!) are un palmares impresionant, împreună cu CFR-ul indian (daca pot spune așa ) – IR, Indian Railways) :

IMG_20170813_115654
“Urmează stația Calcutta, cu peronul pe partea stângă”

– 4 milioane de călători PE ZI tranzitează gara. 10 dintre ei mor însa datorita aglomerației si călătoriei pe vagoane. Ca să fie clar: in fiecare zi!
– Clădirea e declarată UNESCO “world heritage”. Și așa și arată fiind, pe lângă surprinzător de șarmantă și surprinzător de curată, mai ales având în vedere traficul.
– Ghidul nostru vine de la 60km zilnic. Trenul lui oprește in 15 statii si el urcă la a doua. La 6:15 a.m. trenul e 80% plin în a doua statie. Între 6:15 si 11:00 nu se mai poate sui în tren, la a doua statie din 15.
– IR e cel mai mare angajator din India (peste 1330000 de angajați) și puternic subvenționat. Cei 60km costa la abonament 5 rupii (30 de bani), one way.
– Ecartamentul in India e 1676mm. Ceea ce face ca ecartamentul din Rusia sa pară de mocănița, iar cel european de trenuleț de jucărie. Si cu toate astea tot se călătorește pe vagoane.
– Last but not least, scena finala din Slumdog milionaire (un dans pe peron) e filmata in Victoria Terminal.

Totuși rămân stelist !

  1. Templul Jainist

Dacă în New Delhi vizitaserăm un templu hidu, interesant mai ales prin culori, liniște și o oarecare curățenie dată de mersul desculț în interior, în Mumbai am avut parte de un alt lăcaș de cult, de data asta al unei secte un pic aparte: jainiștii. În general bogați de generații, au obiceiul de a renunța cândva în viață la absolut tot și plecă în lume să se regăsească.

Culoare….

Dar procesul e hard-core, practic renunțând la orice element de modernitate, avand doar minimul de haine pe ei, mergând desculți, trăind din pomană și fiind foarte grijulii cu toate ființele, ei fiind aceia care mătură ușor drumul din fața lor pentru a nu călca și omorî din greșeală o ființa vie. Se pare ca gluma aceea cu “Ce e mai râu decât să fii sărac? Să fii sărac după ce ai fost bogat!” în cazul lor este esența unei anumite filosofii de “trecere” prin viață. Prin viața curentă ar zice ei probabil. Și mai interesant e faptul că nu există un ritual bine stabilit al schimbării. Practic pe fiecare îl “lovește” când îl apucă. Pe unii de tineri, pe alții la maturitate, iar pe alții la bătrânețe.

…și filosofie!

Fiecare are trecerea lui și o face doar când se simte sufletește pregătit. Iar trecerea e unisens. Practic după ce renunți la viața civilă și devii pelerin, așa rămâi până la moarte.

Un loc remarcabil, care, recunosc, te îndeamnă la un pic de reflecție.

  1. Muzeul Gandhi

Aflați încă sub impresia casei memoriale a lui Gandhi din New Delhi, am rezervat o oră pentru a vedea și muzeul Gandhi din Mumbai. Practic casa în care a locuit cât timp a stat în oraș. Dar așa cum noi spunem “morții cu morții și vii cu vii”, cam la fel a părut și în cazul celor două locații. În Mumbai nu exista acel “vibe” de care am pomenit in New Delhi, poate și pentru că nu a existat acolo nici dramatismul evenimentelor date de asasinarea lui Gandhi, dar poate și pentru că acesta a locuit in Mumbai într-o perioadă mai timpurie a vieții când el însuși nu se cizelase spiritual, așa cum a fost în ultima parte a vieții sale. Locația din Mumbai însă, concentrându-se cum spuneam asupta vieții și nu morții liderului, este foarte instructivă, în special privind evoluția politică a omului (avocatului) Gandhi și a societății (imperiale britanice) din care acesta făcea parte. Probabil o ordine inversată de vizitare ar fi avut mai multă logică, dar una peste alta impresia lăsată de Gandhi, viața, realizările și moartea lui, rămâne pentru mine sufficient de puternică pentru a nu îmi mai păsa în vreun fel despre ordinea vizitării.

  1. Terenul de cricket

În timpul excursiei ghidul a tinut sa ne arate si unul dintre terenurile publice din Mumbai pe care se juca cricket. Terenul, cam cat 5-6 terenuri de fotbal, era animat de cel putin 4 echipe de cricket care se duelau in două meciuri. Evident ca nu intelegeam nimic din ce se intampla si nici nu doream.

Dar jocul in sine parea foarte „indian”, dând o atmosfera de autenticitate turului pe care și eu și Oana am apreciat-o. Din politețe l-am intrebat pe Ganesh ceva despre reguli, dar ne-a spus ca nici el nu le prea știe nefiind un fan al sportului respectiv. Asta a mai tăiat din vraja, dar n-am avut prea mult timp sa fim dezamăgiti întrucât a inceput, din senin, o ploaie torentială și ne-am pus rapid în mișcare ca să ne adăpostim în microbuzul cu care făceam turul. Din fericire însă torențiala a lovit în special jumătate de teren, cea pe care nu eram, lucru care arăta cât de mare era terenul dar și căt de ciudat este musonul atunci cănd se pornește.

  1. Elevated gardens

Practic Gradinile Suspendate, exact ca în Grădinile Suspendate ale Semiramidei. Doar că astea erau ale Mumbai-ului și aveau povestea lor. Grădinile erau construite pe ceea ce era un mare rezervor de apă. În paranteză fie spus Mumbai-ul nu are niciun râu din care să se alimenteze. Peste 20 de milioane de oameni trăiesc practic tot anul din apa de ploaie. Iar pentru asta au nevoie de rezervoare, mari si multe. Evident cea mai mare parte a apei este colectată în sezonul musonic (acum cum ar veni) și gazdele noastre se bucurau pentru fiecare ploaie. Asta și pentru că nu prea plouase până atunci, dar mai ales pentru că fără ploaie în sezonul musonic orasul urma să fie “in deep trouble”. Revenind la rezervor, în vecinătatea locației sale era o alta la fel dacă nu și mai interesantă. Era un loc de cult al comunității parsi, o comunitate în esență de credință zoroastră (provenind din Iran) și care are ca practică religioasă îngoparea “în cer”. Mai exact își lasă morții șă fie mâncați de pasări (vulturi în special). Locația este strict controlată și numai un număr restrâns de oameni au acces acolo (preoții cultului), dar problema a apărut când păsări cu bucați din decedați în cioc zburau peste rezervor. Evident cu potențial de a scăpa ochișorul sau bătăturica în rezervor, ceea ce, chiar și pentru India, e un no-no! Ca atare respectivul rezervor a fost acoperit, pe desupra sa fiind construită gradina de care vorbeam.

Gradina era destul de cochetă și aranjată, evident un pic exotică pentru ochiul nostru de europeni și care amintea puțin de Herăstrău. Plimbându-ne pe acolo și făcând poze, Oana devenind printre altele și vedeta unui grup de fete tinere indiene care au vrut să se fotografieze cu ea, fiind percepută datorită tenului ei alb ca fiind foarte frumoasă (este! 😊 ) și exotică (nu este 😊), m-a lovit ca din senin realitatea!

“Cum să nu fetelor…”

Pai dacă rezervorul e fost acoperit ca să nu pice în el parte din meniul păsărilor, nu înseamă de fapt că, plimbându-te pe acolo, poți da oricând de un ochi care să te privească curios dintr-un tufiș? La propriu zic!  L-am întrebat pe Ganesh, care a zâmbit și a confirmat molcom în clasicul accent indian cu “T”-ul și “L”-ul izvorând din cerul gurii: “Theoretically it is possible!”… Dar cei mai loviți de situație mi se par băieții de la circa de poliție dîn zonă. Văzând birocrația indiană îmi închipui groaza polițiștilor, când le parvine câte o bucățică culeasă prin parc, cu privire la tonele de hârtii pe care trebuie să le completeze. Doar dacă, având în vedere circumstanțele,  nu se merge pe o procedura simplificată 🙂

  1. Ceai-ul indian

Una din opririle de la începutul zilei a fost la o biserică, anglicană parcă. Pe dinafară biserica nu avea nimic special, însă pe dinauntru se distingea prin ceva unic: numărul de cruci/pietre comemorative era incredibil. Practic părea că fiecare negustor sau militar englez care într-un fel sau altul servise (sau murise) în Bombay (da, așa era numit orașul atunci), are în biserica respectivă ridicat un monument de către colegi (militari) sau familie. Toți onorabili, iubitori, distinși, remarcabili, etc, etc. Unora li se ridicase monumentul după moartea survenită departe în Anglia, alții decedând chiar în India. În general monumentele erau de prin prima parte a secolului XIX și după ce am citit înscripțiile de pe primele 2 sau 3 (interesant că engleza pare a nu se fi schimbat foarte mult în ultimii 150-200 de ani) am devenit pasionat de poveștile pe care monumentele le spuneau.

“Altul mai bun ca el nu a fost”…

Le citeam încercând să îmi imaginez crâmpeie din viețile celor pomeniți, în general bărbați intre 35 și 50 de ani. Da, se murea cam de tânăr pe vremea aia. Dar nu despre biserică este paragraful ăsta ci despre ceva mult mai obișnuit, dar spectaculos în același timp: băiatul cu ceaiul.

În afara bisericii, la o tarabă de genul cărucior ambulant, un tânar de vreo 20 și un pic de ani făcea ceai. Masala tea sau masala chai, cum îi spun localnicii. Ceaiul e o combinație remarcabilă între gusturi ușor iuți, dulci și onctuoase (date de lapte), într-o matrice de alte arome absolut remarcabile pentru gusturile mele, educate doar cu mușețelul și sunătoarea, rar cu flori de tei.

Aici merită să amintesc că sunt un învederat băutor de cafea (cu cât mai exotică cu atât mai interesant de încercat), ceaiul rămânând pentru mine doar lichidul cu care luam medicamentele, mic fiind și stând în pat când ma lovea câte o gripă sau otită. Cu masala chai a fost însă altceva, fiind prima dată în viață când mi-a trecut prin cap că, la urma urmei, cafeaua s-ar putea să aiba un concurent foarte serios.

“CHAI făcut Bobiță?”

Dar dincolo de chai-ul în sine, spectacolul preparării era și mai interesant. Aproape că pot să o numesc “ceremonia ceaiului indian” așa cum japonezii o au pe a lor. Puștiul trebuia să fiarbă apa, chai-ul (un amestec aproape pudră din ceai și plante aromatice), laptele și zahărul astfel încăt băutura să fie omogenă. Mai mult, datorita laptelui (organic) și al zahărului trebuia să fie foarte atent ca să nu se prindă (laptele) sau să se ardă (zahărul), astfel încăt în mod permanent amesteca și vântura lichidul din oala mare cu un ceaininc mic. Practic umplea ceainicul mic și dupa ce îl ridica foarte mult în aer, lungind jetul căt putea de mult pentru a-i permite în cădere să se răcească, îl golea din nou în oala de pe foc, pe care în esență încerca să o controleze din punct de vedere al temperaturii.

Băutura în sine era delicioasă (am luat două) iar Oana mi-a spus că exact la fel poți bea și în Starbucks, probabil de 100 ori mai scump, ceaiul asta fiind cam 1 rupie, adica cam 6 bani. Încă un exemplu viu, din business, al zicalei „ban la ban trage și …”

Stând lângă tarabă, în așteptarea pregătirii ceaiului, am avut ocazia și să urmăresc copii din Mumbai jucându-se pe strazi, exact ca noi când eram de varsta lor. Pe stradă, două echipe, gălăgioși, entuziaști, cu mingie improvizată, oprindu-se ori de câte ori o mașină trecea pe acolo, practic fiind deranjați ca și cum mașina n-ar fi fost în mod corect pe drumul ei ci ar fi fost cine stie ce intrus în curtea scolii sau a terenului de sport.

Atâta doar că nu era fotbal ci cricket….

  1. Piața agroalimentară

And last and the least on my list (cool English , eh?!) una din piețele „agroalimentare” din Mumbai. Pe vremuri bazarul principal, a rămas o locație secundară odată cu mutarea bazarului. În zona acoperită pentru vânzare erau legumele și fructele zonei, ca dealtfel și mizeria. Tot a zonei. Dincolo de exotismul unora dintre exponate nimic remarcabil, în afara faptului că, de fapt, era parcă mai curat decât te-ai așetpta de la India.

O zi lungă, foarte lungă chiar, dar plină de impresii. Dacă la cele de mai sus adaug și o scurtă escală pe plaja Mumbai-ului (Bandra Promenade) unde am făcut câteva poze și am băgat mâna un pic in Oceanul Indian, completând în excursia mea turul celor 3 mari oceane, Atlantic, Pacific și Indian, ziua apare cu adevarat în întreaga ei dimensiune.

Leapșa …pe oceane!

Și ca un fapt divers, povestindu-ne despre plajă ghidul ne spunea că a fost făcută de englezi cu nisip adus din Arabia. După care, refectând cam 5 secunde, revine și adaugă: „Well actually the English did not make it, they have just told us to make it”, moment în care mi-a trecut fulgerător prin minte un headline ca un titlu de Harvard Business Review: ”Rolul managerului în performanța organizațională” 😊 😊 . Titlu ținut atunci evident doar pentru mine…și pentru voi cei care citiți acum blogul.

A doua și în Mumbai a avut un cu totul alt ton. Dacă în prima am văzut și simțit conținutul orașului, paginile Mumbai-ului ca să zic așa, în a doua zi am vizitat extremele. Ca să zic așa, coperțile cărții: Dharavi și Bolywood-ul.

Dharavi

Dacă nici după o vizită în Dharavi nu devii socialist, sau cel puțin un pic mai mult de stânga, înseamnă că ori ești autist, ori ești mort.

Cea mai mare mahala (“slum” în engleza) din Asia e un loc care, pe lângă imagine și poveste, iți oferă și multe teme de reflecție.

Dar înainte să începem turul am fost rugați de Ganesh, ghidul nostru, ca pe timpul plimbării (de cca 3h) să nu facem poze în slum. Motivul erau locuitorii “și demnitatea lor”, care nu ar fi vrut să devină portrete vii ale sărăciei extreme. Sau nu cel puțin în media occidentală (ei fiind deja în realitate portretele de care vorbeam).

O cerere de foarte mult bun simț și chiar generatoare de compasiune. La o primă vedere, pentru că, intrând în slum și începând să îl cunoaștem mai bine, am început să îmi pun întrebări. Dar până una alta lucririle stau cam așa:

1.Locuitorii

  • Sunt cca 1 milion de oameni înghesuiti pe 2,3 km2. Mai interesant e ca slum-ul are case de 1, 2 sau 3 nivele maxim. Nu e precum Ghost Town-ul dîn Kowloon (demolat în ’93) care se dezvoltase mai mult pe verticală (cladiri de 10 etaje+), probabil cel mai dens populat loc de pe pământ care a existat vreodată, în care 30000 de oameni stăteau pe echivalentul a 4 terenuri de fotbal.
  • Zona “comercială” este oarecum separată de cea rezidențială. Foarte important, pentru că permite o separare cât de cât a activităților toxice de zona de locuit.
  • Sunt două mari comunități în slum, musulmană și hindusă, în principiu separate, dar care conviețuiesc pașnic, participând reciproc la sărbătorile religioase ale celeilalte comunități. În 1993 au existat însă mari ciocniri între cele doua grupuri, pe fond religios (Google it pentru detalii) soldate cu peste 1000 de morți. Una dintre primele întrebări din “Slumdog millionaire” are un răspuns inspirat din întamplările de atunci, când eroul scapă în esență neomorât de musulmani, dar devine orfan, maică-sa neavând norocul lui.
  • Are peste 150 de ani de existență ceea ce a dus la dezvoltarea unei tradiții a locuirii în zonă, tradiție care se transmite deja de câteva generații.
  • Și pentru că slum-ul e atât de vechi și oamenii trăiesc aici de generații, unii evident avansând pe scară socială, reușesc să aibă un job mai bun, iși iau apartament în oras, dar stau tot în slum unde s-au învățat. Iau 40000R/luna din închirierea apartamentului în oras și tot în Dharavi stau.

2.Economia

  • Dezvoltată mai ales în ultimii ani, economia slum-ului produce de cca 650 milioane USD pe an, “counted and declared”. Probabil vorbim de mai mult de un milliard USD în realitate. Ineficiența înfioratoare însă este pe deplin compensată de salariile de absolută mizerie pe care oamenii le primesc și de absența oricăror investiții care nu au legatură directă (dar absolut directă) cu producția. De exemplu nu există decât o automatizare minimă, munca manuală fiind ieftina și din abundență, nu există niciun fel de echipament de protecție etc.
  • Activitățile economice sunt în principal reciclarea și manufactura, dar la o scara incredibilă. Ambele.

Reciclarea este alimentată din belșug nu numai cu gunoiul Mumbai-ului (la 20 de milioane de oameni, chiar și săraci majoritatea, tot se produce ceva gunoi) dar și din toată India.  Mai mult, într-o perfectă simbioză win-win, indienii s-au extins importând și gunoiul din alte țări. Cu cât mai bogată țara, cu atât mai interesant (și bănos) gunoiul, țări precum China și SUA fiind principalii “dumper-i” de gunoi în India.

Am avut astfel ocazia să vedem:

  • Topitorii de alumîniu (alumîniu extras din doze de bere, suc etc). Lingouri de 7 sau 15kg, o grămadă de lingouri, stăteau frumos stivuite în așteptarea cumpărătorilor sau chiar direct a transportatorilor, lingourile fiind vândute câteodată chiar și înainte de fabricație (short sell, anyone?). Pentru lingourile alea îmi închipui ce munți de doze au trebuit să topească. Locul însă era sinistru, o camera cam de 4 m înălțime și cca 25 mp cu cuptorul în ea, în care lucrau 3 sau 4 oameni. Pe pereți era o pulbere galben cenușie, pulbere care evident era și în plamânii lor. Aerisire, echipament de protecție, etc, în alt film.. Aici e Dharavi și viața umană e doar un “commodity”!
  • Reciclare de canistre de vopsea (se arde canistra în cuptor, evident foarte toxic tot procesul, apoi se bate bine cu un ciocan ca să cadă vopseaua arsă de pe pereții interiori, evident activitate neproducătoare de aerosoli sau de Q enzime, după care se vopsește într-un maroniu neutru și apoi se (re)vinde fabricilor ca să le folosescă din nou).
  • Plastic, mai exact reciclarea plasticului. Mii și mii de tone de plastic de toate felurile sunt adus în slum, care apoi sunt luate la mână și în primul rând separate.
    • Impresionant să vezi un morman remarcabil de dopuri de la sticlele de whisky și alte băuturi care permit lichidului să curgă unidirecțional, moment în care realizezi cât de mult se bea în lume. Am văzut și grămezi de tacâmuri de plastic de pe linii aeriene, cruisere, cantine etc, tacâmuri care în primul rând trebuie separate pe culori, munca fiind făcută evident manual. Dar, spre deosebire de cazul dopurilor, tacâmurile nu mi-au adus vreo revelație despre cât de mult se mănâncă în lume ci, mai degrabă, despre cât de multă săracie este în lume.
    • Orice plastic pentru prelucrare, după separarea pe culori, se macină, apoi se spală fulgii obținuti, se topesc și se fac bare, iar din bare se fac apoi alte produse. De obicei mânere, rame, etc, și nu produse care ar mai putea intra în contact cu alimentele, de genul pet-uri. Evident asta din motive de igiena. Este totuși plastic reciclat. Condițiile de lucru din topitorie nu sunt diferite de cele din topitoria de aluminiu. Aduc oarecum cu epoca industrială a secolului XVIII din Marea Britanie.
    • Interesant e că fiecare etapă a producției este specialitatea unei companii care cumpară materia primă din amonte și vinde produsul prelucrat în aval (amonte și aval evident raportat la procesul de producție). Iar atelierele (manufacturile) nu se găsesc în același loc, ci împrăștiate prin tot “slum”-ul. Sunt generate astfel multiplicări inutile ale transportului, complicații logistice, pierderi și alterări de materiale, evidență îngreunată și în general un proces de fabricație haotic și neeficient. În plus, toată trambalarea materiei prime în diferite stadii de fabricație prin slum îngreunează și mai mult traficul acolo, facându-l și mai haotic și mai murdar. Cu cât mai rău pare procesul de productie însă, cu atât mai rele sunt condițiile de lucru și salariile primite de muncitori, pentru că, în esenta și trăgând linie, activitatea este foarte profitabilă.
    • Sunt oameni care lucrează la reciclarea plasticului de ani de zile și numai punând mâna pe o bucată iți pot spune ce fel de plastic e, la ce a fost folosit, dacă a fost “stresat” sau nu etc. Manualitatea și primitivismul muncii dezvoltă calități personale incredibile.
    • Producția de săpun, făcut fără grăsime animală, doar din “cotton seeds”. E un săpun urât, care amintește de săpunul făcut la țară de bunicii noștri. E folosit însă nu la rufe ci la vase (!). Se pare că lasă aluminiul stralucitor ca oțelul polișat. Il fac din bucățelele de săpun “de unică folosință” pe care hotelurile nu îl aruncă, ci îl colectează și îl vând mai departe la reciclatori care îl folosesc ca bază pentru săpunul lor. Din nou, să fierbi săpun într-o camera de 10m2 într-un subsol ascuns între alte case și cladiri, nu e cea mai sănatoasă activitate posibilă, dar când de asta depinde supraviețuirea mă gândesc că ești bucuros că n-ai ajuns totuși la topitoria de aluminiu.
    • Patiserie, da patiserie în slum! Făceau un fel de saleuri, foarte vândute în Mumbai, care se mănâncă cu ceai sau cu cafea la micul dejun. Și le și împachetau în ambalaje de plastic. Evident cuptorul era pe lemne, în (alt) subsol , iar zona părea marginal mai curată decât celelalte “fabrici” vizitate.
    • Genți…și aici am ajuns la un subiect sensibil. De toate felurile și formele. Samsonite, Delsey etc, aici sunt făcute. Să uitam un pic de “ethical business” când e vorba de bani și să ne concentrăm mai mult pe ”value chain”, subiectul preferat al corporațiilor, mai ales globale și în contact direct cu consumatorul final. Deci lucrarea merge cam așa : niște băieți cu conexiuni merg la companiile internaționale și semnează contracte. Iau design-ul și materialele și le spun companiilor „vă căutăm noi când e gata treaba”. Se duc apoi pe piața indiană și prin încă 2-3 companii “outsource” tot ce se poate „outsource”. Evident că, așa precum apa ajunge să ocupe cel mai de jos spațiu al unui labirint și lucrările astea de „outsourcing” ajung la cele mai ieftine locații de producție : slum-urile. Atâta timp cât produsul este făcut la calitatea cerută cred ca nu înteresează pe nimeni niciun detaliu. Cu atât mai mult cu cât, dacă le-ar afla, s-ar putea să devină deosebit de plicticos și neprofitabil să răspundă la întrebari precum drepturile angajaților, condiții de muncă, salariul minim, abuzuri, munca minorilor etc etc. Și la o gândire un pic mai profundă am realizat că este mult mai probabil ca „no camera policy” să dorească de fapt să protejeze sensibilitățiile marilor companii și mai puțin pe cele ale locuitorilor din Dharavi, care, la cum se prezentau, cred că onoarea era cam ultimul lucru pe care îl aveau de gestionat .
    • Și ca să ne menținem în zona textilelor, Dharavi este destul de activ în croitorie. Vorbim de costume de haine, costume de nuntă, costume pentru Bollywood, etc. Bine, nu Armani său Gucci dar oricum. Sau, de fapt…!?
    • N-avea cum să lipsească din panoplia „bunurilor de consum” pielea. Aparent o problemă complexă, având în vedere diversitatea religioasă combinată cu cea a animalelor a caror piele o folosim, dilema a fost rapid rezolvată, musulmanii fiind cei care au acaparat breasla. Evident pielea de porc nu e chiar un hit în domeniu, motiv pentru care musulmanii au ocupat rapid spațiul. Și aici procesul de productie este complex, pielea fiind colectată de pe la abatoare, prelucrata primar („shaving” îi ziceau și cred că e vorba de tăbăcire) prin satele de lângă Mumbai (cică e foarte urât mirositoar procesul) și apoi adusă în Dharavi pentru croire. Evident și aici marile companii sunt câștigatoare, produsele fiind fâcute pentru ele și după design-ul lor. Băieții isteți însă au înțeles ce se întâmplă și s-au gândit să își lanseze și un brand propriu „Dharavi”, numele slum-ului, pe care evident doar în Dharavi îl poți cumpăra. În primul rând turiștii care vizitează slum-ul vor să cumpere și nu ceva care pot cumpara și la ei acasă, dar ceva care să le amintească de loc. De unde și brand-ul și umele lui. Nu va faceti însă iluzii, Armani-ul vostru tot un Dharavi e!

3. Oamenii muncii

Și am ajuns la probabil la cea mai frapantă parte a slum-ului. Oamenii care muncesc acolo.

  • Un muncitor e plătit pe zi cu cca 250 rupii, 65 rupii/USD fiind rata de schimb. Vin de la țară și familia le rămâne acolo pentru că e prea scump să trăiască cu toții la oraș. Cel puțin în prima fază. Plata se face zilnic și evident că și de muncă se găsește, sau nu, tot zilnic. Zilierii noștri cum ar veni.
  • Mulți stau (locuiesc adică) în fabrică/atelier. Îi lasă patronii. Avantajul e că noaptea nu fură nimeni nimic din fabrică dacă muncitorii dorm acolo. Iată deci că și mărinimia patronilor izvorăște tot dintr-un calcul destul de cinic de eficiență. Dacă și-ar lua o cameră, pe muncitori i-ar costa cca 5000R/luna (70$). Și în plus nici nu ar sta în ea mai mult de 8 ore pe zi…sau mai exact pe noapte. Așa însă e moca.
  • „Stau în fabrică” nu înseamnă că au cazarea acolo ci înseamnă exact asta. Propriuzis. La sfârșitul zilei strâng tot din camera care e fabrică/atelier etc și dorm. A doua zi de dimineață reîncep lucrul în același loc, reinstalând minimum de utilaje sau dispozitive cu care iși fac treaba.
  • Mai nou (de vreo 2 decenii) în slum sunt și blocuri. De până la 8 etaje dar care arată horor. Legea slum-ului, votată acum vreo 20 de ani, a obligat guvernul să facă ceva cu cei cărora le vor fi demolat casele.
    “Am primit repartiție la bloc!”

    Astfel cine are casa demolată va primi de la guvern un apartament de cca 20 m2. Moca. Bine, „apartament de 20mp” pare un oximoron. Pe de altă parte în slum ei trăiau în 10m2. Iar deal-ul e atat de bun, încât mulți iau “apartamentul“, îl închiriază pe 9000R/luna și se mută în slum pe 5000R/lună, facând și profit. Întrebarea mea e cine ar da 9000R/luna să stea în horror-urile alea, când poate da 5000R/luna să stea în același horror. Sau așa mi se părea mie, nefiind însă evident deloc versat în subtilitățile confortului de slum.

  • Utilitățiile sunt prezente peste tot în slum: cabluri care atârnă în dezordine pe sus dar care, surpriză, sunt legate (nu și izolate) la contoare, conducte de apă cam de 1-2 inci diametru trase pe stradă (calci pe ele adică), însă foarte multe sunt îngropate convenabil în stratul de namol care este prezent foarte adesea pe majoritatea strazilor și chiar toalete publice (furnizate de guvern – ne spune ghidul). O toaletă deservește cam 1500 de oameni (însemnând probabil 3-4 cabine, evident neavând curiozitatea să o vizitez). Dincolo de folosirea toaletele publice, cam 20% dintre locuitori se duc pe câmp iar 1% au propria toaleta în casă . Aproape la fel ca prin satele României.
  • Altfel sunt și școli (private, de stat sau gestionate de fundații), la care s-a reușit să fie înscriși toți copii, spitale (deși la cum arată pe afară cu greu îl puteai asimila cu un spital) și am văzut chiar și ambulanțe. Dacă n-ar fi mizeria cruntă, renumele locului și haosul incredibil din zonă, slum-ul ar putea fi confundat chiar cu o localitate cvasi normală.
  • Un ultim cuvânt despre urbanism: am mers pe alei de 50cm între zidurile a doua case. Nu pătrunde nicio rază de lumină acolo niciodată, fiind permanent un semi-întuneric care dă pe alocuri spre întuneric. Mergând pe culoarele înguste vezi cum alternativ cu ușile sunt scări de metal verticale, pentru locuitorii de la etaje care coboară direct în stradă, iar ușile pentru cei de la etajul 1 nu sunt în plan verical ci chepenguri în podea.

În concuzie tot locul arată într-un mod foarte special. Vedeți (sau revedeți) „Slumdog millionaire”. Este exact ce am făcut și eu după ce m-am întors acasă.

Bolywood

Ca în vestitul proverb „ori la bal ori la spital”, terminând cu „spitalul” ne-am dus la “bal”, Bolywood-ul în cazul ăsta. Ordinea a fost inspirată, întrucât dacă am fi început așa cum ne sfătuiește înțelepciunea populară, cu balul adică, am fi prins o ploaie soră cu moartea (dacă îmi este permisă licența) în timpul vizitării Dharavi-ului. Care însă dacă stau să mă gandesc mai bine ar fi dat o notă și mai autentică eveimentului, oferindu-ne șansa exotică nu numai de a bate drumurile slum-ului dar de a le și simți nemijlocit printre degetele de la picioare. Așa însă, în afara unor drumuri precipitate între ușa studioului și mașină, strecundu-ne printre picaturile mari ca bobul de porumb și dese că schimbările de Cod Fiscal în România, în majoritatea timpului am stat în studiouri.

Startul însă a fost luat în bună tradiție indiană (sau balcanică, în același registru)  așteptând cuminți în parcare (și în mașină) pentru ca ghidul nostru (ghidul din studiouri și nu Ganesh, care după Dharavi ne lăsase pe mâna unui șofer super competent) să își  termine masa de prânz. Prilej pentru a ne delecta cu spectacolul vedetelor, toate femei (!),  care ieșeau din studiouri. Fiecare avea cel puțin o companioană care să îi țină de urât și un baiat care să îi țină umbrela (altfel foarte mare și de obicei foarte colorată). Am menționat că ploua cu spume, deci nu mă mai repet

Stars…Bollywood style!

Când pauza s-a terminat (or avea și ăștia sindicatul ghizilor din Bollywood ?) a apărut și ghidul nostru. Care de fapt era o ghidă. Și am început turul.

Prima oprire într-un platou care era organizat pentru închisoare și tribunal.

“Este un dosar eminamente politic!”

Haios e că închisoarea era “next door” față de tribunal, o reflectare aproape inconștientă a faptului că procesele nu prea se termină cu achitare, nici măcar în India. În spațiu era și o cameră de genul secție de poliție care, din nou, m-a dus cu gândul la Slumdog Millionaire.

A doua oprirea fost într-un platou de filmare în care se filma o scena de pe culoarele unui spital. Sincer să fiu platoul era de fapt o bombă, plină de mteriale și oameni. Spațiul unui coridor era ales petru flmare și dublele la care am asistat păreau mai degrabă “calificare la locul de muncă” decât actorie. Lucrul ăsta m-a pus pe gânduri, întrebându-mă dacă, totuși, nu mi-am ratat cariera?

A urmat un mic spectacol, într-o sală aproape privată de spectacole (cu maximum 20 de locuri confortabile în fotolii) în care am avut parte de 3-4 numere de dans indian ale unei trupe formate din 2 băieți și două fete. Dansurile super spectaculoase, ritmate, pline de viață și pline de optimism. Într-un oarecare contrast cu ce văzusem dimineață în Dharavi, dar foarte Bollywood.

La terminarea spectacolului (de cca 30 de minute) am avut surpriza să fim abordați de doamna care stătea în spatele nostru (împreună cu companionul ei). În română! Ne auzise vorbind pe mine și pe Oana și a intervenit, româncă fiind, stabilita de 20 de ani în Copenhaga, care vizita India cu partenerul ei danez. Ce mica e lumea, mai ales că la spectacol eram doar noi 4.

Next stop, în studioul de înregistrare (unde se face “voice over”, pentru cunoscători) . Dar se făcea și karoke, iar Oana, foarte vitează, a interpretat senzațional (în mod absolut și nu numai pentru non-musicalul din mine) Mamma mia! Ocazie de a mă bucura încă odată că orice copil are la urma urmei doi părinți 😊 .

Finalul a fost apoteotic, în mini muzeul de ceară al studiourilor. Prilej de a constata cât de mic este Salman Khan și a-i ura (în gând) Iuliei Vântur mult noroc și o relație fericită.

“Deci who’s who ?” 🙂

Asta dacă nu cumva băieții au dorit să facă ceva economie la ceară și în plus au uitat și să afișeze, așa cum se face la hărți, scara de reprezentare a modelelor.

Cu asta părea că experiența indiană s-a încheiat. Dar nu era așa. Seara la masă, un “all inclusive” în zona principală a hotelului, care te făcea să reflectezi la scenariul în care oamenii mai bine ar fi avut un ochi dar două stomacuri, comandând o sticlă de vin alb, am fost abordați de Randeep.  Plin de zâmbete, customer skills și dorință de avansare în carieră, m-a rugat, înmânându-mi cartea sa de vizită, să îi fac o recenzie pozitivă pe internet. I-am promis-o spunându-i că sunt “genius” pe booking.com și că de fapt cred foarte mult în puterea feed back-ului, în orice circumstanțe. Mi-a zâmbit larg și mi-a spus că, din nefericire, cariera lui atârnă de Tripadvisor. Încă un motiv să mă gândesc că, dincolo de virtuțile lor, capitalismul și concurența mai fac și victime.

Randeepe frate, să știi că eu te-am apreciat!

Advertisements