Un bob, doi bob…

Ultima dată când m-am mutat în străinătate a fost acum 10 ani …la Sofia. Era sfârșit de ianuarie 2012, la câteva zile de la începutul marelui viscol și asta pentru ca exact a doua zi după ce a început viscolul – joi 26 ianuarie, n-am putut ieși din scara blocului, ”let alone” drumul până la aeroport și decolarea către Sofia.

Pe repede înainte 10 ani și iată că, un pic cu ajutorul încălzirii globale, un pic cu ajutorul liberalizării industriei aviatice și mai ales cu ajutorul substanțial al epidemiei de Covid (zic de Covid pentru claritate, dacă o citi cineva textul asta 15 ani si 3 epidemii mai târziu), a sosit următoarea relocare în străinătate. Chiar dacă pentru o lună, tot relocare se cheamă.

Cum știam procedura, fiind practic la a 4a dupa Olanda, Spania și Bulgaria (Constanța nu o mai pun la socoteală), am luat-o metodic: aeroport aproape – checked (acolo am aterizat), casă super (checked – două dormitoare, două bai, bucatărie, terasă, wifi 17mb/s, în resort cu 3 piscine, restaurant, ocean lângă, 30C ziua 26C noaptea in FIECARE zi), shopping center aproape (not checked – cca 2-3 km), mașină proprie (checked – Collins, prietenul meu din Malindi cu tuk-tuk-ul personal era mai prompt ca Uber-ul), distanță medie-spre-mică pâna la birou (checked – lucrez de acasă sau locuiesc în birou, pe alese…).

Odată instalat și încă derutat din cauza vremii și a lunii din calendar, așa cum sunt păsările migratoare când se schimbă câmpul magnetic al pământului, am sărit în tuk-tuk și m-am dus la o tură de cumpărături la Naivas (observați spelling-ul ”i” ului cu un singur punct), THE shop in town. Magazinul, de calibrul unui Mega Image ca suprafață și ca sortiment aș zice (avand însă culoare locală), este centrul părții comerciale a Malindi-ului, un oraș de cca 120000 de locuitori. Câteva lucruri atrag imediat atenția: Nu exista pungi de plastic. Nicăieri!

Inclusiv vestitele suluri de pungi de gunoi lipsesc cu desăvârșire din Kenya. Sunt forte puține feluri de brânză, în general mozzarela, baby bell sau ceva tipuri franțuzești, probabil toate pentru turiști, apa minerală e la sticle mici de 500ml și în general nu se prea găsește prin Kenya, nu există carne de porc la vitrină (numai congelată), zona fiind un mix interconfesional în care musulmanii sunt aproape la paritate cu creștinii și nu în cele din urmă, țigările sunt la jumătate de preț față de România. Excelează însă la tipurile de sosuri și mirodenii (unele importate pe filieră indiană, chutney-ul mai ales), care fac bucătăria lor să fie plină de arome și nu numai de gust.

Cu toate cumpărăturile făcute, lipsea ceva și m-am prins foarte repede ce: grătar-ul. Așa că l-am rugat pe Collins să mergem să facem rost de un gratar, lucru care a fost aproape o formalitate: am mers la ceea ce în România am descrie ”târgul căldărarilor”. Oamenii făceau acolo orice din metal, gratarul pe care l-am ales, cel mai mic din gamă, avand însă nevoie de finisaje. Cam cum are nevoie un fotoliu aflat în pachet la Ikea, atunci când e luat de pe raft. Baiatul de colo m-a asigurat că în 5 minute pune ce mai trebuie pe el și 5 minute au și fost …kenyene. Practic dupa 40 de minute am plecat de acolo mulțumit de deal, luând împreună cu grăratul și o ”mașină de gatit pe cărbuni”, totul cu numai 120 de lei (o să folosesc leii în toate comparațiile, fiind mai simplu).  Și ca adevărat profesionist în ale grătarului am trecut și prin benzinărie de unde am luat ”paraffine”, lichidul cu care kenyenii aprind gratarul (un lichid cu temperatura de flamabilitate mare, astfel încât e safe pentru lucruri din astea)

Cu asta inserția mea kenyană s-a terminat și am putut să mă bucur în liniște de soare, piscină și vecinii mei italieni, ale căror povești mi-au încântat zilele de activitate redusă de după anul nou.

Cum charm-ul lucrului din destinații exotice este week end-ul, pentru fiecare week end am planificat activități specifice, week-end-ul anterior venindu-i rândul pescuitului ”la apă adâncă”, ca să traduc cât pot de bine ”deep sea fishing”.

Trebuie spus în preambul însă, nu numai că nu sunt genul răbdător, dar și experiențele mele din ultimele 12 luni de la pescuit (inclusiv în Deltă, unde numai de lipsă de material nu ne putem plânge), au fost dintre cele mai realiste…adică conform așteptărilor…adică unul – doi pești maxim, pentru câteva zile de efort. Și nici ăla prins de mine ci de grupul cu care eram.

Astfel încât, am plecat în excursia de pescuit cu așteptările bine calibrate, dar și cu o curiozitate sănătoasă cu privire la noua experiență.

Iată-mă deci luat de amicul Collins la 6h30 dimineața din resort, după un răsărit de soare la Ocenul Indian ratat, fiind nori exact la orizont (încercasem să optimizez ora foarte devreme a trezirii și să bifez și răsăritul) și debarcat 30 de minute mai târziu din tuk-tuk în brațele proprietarului barci, Ali, care mi-l prezintă pe Capitanul Ali și pe fiul lui (un puști de cam 16 ani pe care, din fericire pentru moment, nu-l chema Ali).

La 7 dimineața am plecat pe mare și după prima oră care a trecut extraordinar de liniștit și repede, noi ieșind în larg și întinzând undițele (”noi” însemnând căpitanul Ali exclusiv), am fost lovit de inspirație: ”Deep sea fishing” înseamnă un mulinat continuu, în care momeala (în cazul de față niste pești de tablă cu cârlige pe ei și niște mici caracatițe de plastic) trebuie să meargă prin apă cu oarece viteză, ca să o observe răpitorul flămând și să o înghită. Cu alte cuvinte, ne vom învârti preț de cca 5h cu barca prin larg (la cam 10-12 km de mal), doar, doar… După 3h s-a întâmplat să muște în sfârșit, iar modul cum un pește oceanic mușcă momeala nu o să îl uit prea curând…s-a auzit ca și cum cineva a mușcat și rupt capul undiței, bambinele fiind astfel un obiect inutil și, corespunzător deci, necunoscut în Kenya.

Căpitanul a sărit pe undița, a mulinat, l-a slabit, a mulinat din nou, iar l-a slabit și după încă unul două cicluri l-a adus lângă barcă…Era el….”monstrul” …la cam 70cm și cam 10-12 kg. O barracuda, altfel frumosă, dar care s-a încăpățânat să nu vrea pe grărtar și să aleagă libertatea dându-i cu flit căpitanului Ali exact când să fie trasă în barcă.

Cine crede că pescarii din toată lumea nu sunt la fel, se înșală. Probabil ar fi fost cea mai colorată lecție de Swahili de care aș fi avut parte din partea căpitanului Ali, altfel un taciturn pe care îl apucase brusc vorbăria…

Ne-am păcălit amândoi, că ”ăla mare o să vină” și că ”mai e timp”, până când am ajuns aproape de finalulul rezervorului de benzină, când era evident că trebuie să o luăm spre mal. Chiar și aproape de mal fiind, am observat că mergem încet și când l-am întrebat pe Ali de ce, mi-a spus că a lăsat totusi 2 undițe în apă că în zona aia ”sometimes we get barracuda”. Nu se lasa și nu mi-e clar dacă orgoliul de pescar era mai mare decât cel de ghid sau invers, dar s-a scuzat de vreo 10 ori că n-am prins nimic, neștiind săracu’ că eram exact în parametrii pe care mi-i stabilisem. Adică un pic mai mult decât zero pești și un pic mai puțin decăt un pește prins! Ali, proprietarul bărcii m-a întâlnit pe mal și când i-am răspuns la clasica întrebare ”Cum a fost?”, ”Foarte frumos, dar peștele era plecat din zona”, m-a liniștit cu un ”Sometimes you catch, sometimes you don’t”, lucru care m-a convins să pun niște bilete la loterie cu prima ocazie.

On the way back, am bifat Vasco da Gama Tower de pe malul oceanului. Da, Vasco da Gama a ajuns la Malindi cam pe vremea cand Ștefan cel Mare era bătrân, bolnav și rana de la picior nu-i dădea pace. Deh, fiecare cu ale lui: unii apărau creștinătatea de turci bifând cât mai multe biserici și amante, iar ații lansau ”the new economy”, ceea ce pe atunci erau mirodeniile. Sincer însă, peste 500 de ani tot nu mi-e clar cine a ajuns mai bine. Oricum turnul cu pricina nu era cel original, cel de la 1498, ci unul reconstruit după cca 100 de ani, cel initial fiind demolat de arabi, care n-au apreciat crucea creștină din vârful turnului la adevărata ei valoare. Da, arabi, pentru că ei au ocupat partea asta de lume chiar înaintea africanilor.

Și ca să râmanem la teme religioase în Malindi există și prima biserică creștină din Africa de Est, construită tot de portughezi, pe la 1500 și ceva. Practic originale mai sunt doar zidurile întrucât acoperișul, din lemne și frunze, e refăcut în fiecare an. Nu se face slujbă în mod curent, dar cel care avea grijă de loc m-a învitat să mă rog, dacă vreau, și numai după ce s-a asigurat că sunt creștin 😊. În curte sunt și câteva morminte ale englezilor, ”British people” cum îî numesc kenyenii și azi, de pe la mijlocul anilor ‘50, când țara era încă în perioada colonială. Un mormânt mi-a atras atenția, ”Major JJ. Drough… Soldier, Pioneer, Farmer 1875 – 1956”. Good old British Empire and its subjects!!!

Și că tot am vorbit de ocean, bine, nu în cea mai glorioasă ipostază pentru mine, trebuie să spun că plaja din nord, pe lângă care stau, este probabil una din promenadele favorite ale localnicilor din Malindi. Plajă lată, în special datorită mareei care intră mult în interiorul țărmului și bătătorește nisipul de-ar putea și un avion să aterizeze pe el (chiar?!), e folosită nu numai ca promenade dar și ca pistă de motociclete, teren de fotbal și… spre invidia cocalarului roman, șosea pentru mașini de teren bengoase! Fără însă niciun risc de împotmolire sau, mai ales, de amendă. Iată încă un motiv pentru suporterii ROExit pentru a scapa de tirania regulilor draconice ale Bruxelles-ului și a ajuta România să facă încă un pas către apropierea de nivelul de trai al Kenyei.

Și că vorbeam de fotbal, am asistat la un meci într-o seară, moment care m-a dus cu gândul la copilărie, cel putin 3 lucruri uimindu-mă:

1. Cum știau oamenii în ce echipa sunt? Toți erau negrii, dar asta nu e o problemă pentru că și noi când eram mici eram albi și ne știam. Dar nu eram 20-22 ci probabil doar 10-12. Unii erau îmbrăcați și alții dezbrăcați și am presupus că astea sunt ”tricourile”. Nu era așa, dezbracații și îmbrăcații pasând între ei după reguli care mi-au scăpat…
2. Fiind pe plajă toți erau desculți. Scăpaseră deci, spre deosebire de noi, de povara teneșilor chinezești care se rupeau, dacă aveai noroc, cam o pereche pe lună și despre care trebuia să dai raportul la părinți de fiecare dată, exasperați de depășirile de budget pe care le producea proasta calitate a chinezăriilor de pe vremea aia.
3. Gașca puștilor (14-18 ani) părea însă mult mai săracă decât gașca noastră din copilărie. Cu toată străduința mea n-am vazut pe teren nici un plinuț, iar gras nici atât. De fapt, n-am văzut pe nimeni care să nu fi avut ”6 packs”-ul la vedere, în afară de cei îmbrăcați, evident.

Dealtfel oamenii, conștienți de situația generată la punctul 3, jucau la porți de 50 cm lățime, rezolvând, iată, penuria de grași din echipă care s-ar fi reflectat și asupra absenței corespunzătoare a portarilor.

Chiar, ce-or mai face mănușile mele de portar de acasă?…

Și ca să închei în forță, nu te ”imersezi” pe deplin în cultura locală dacă n-ajungi să faci piața la piață! Adică la producătorii și la prețurile locului. Ceea ce am și făcut, rugându-l pe Collins pilotul meu local de tuk-tuk, într-una din peregrinările noastre, să oprească la piață.

Jumătate din ce am vazut acolo nu cunoșteam, deși intuiam cam cum se manâncă și mai ales, dacă îl folosești la fel principal, sau desert. Highlight-ul a fost ceva care părea piatră (rocă) și care cică se ronțaie de femeile gravide.

Collins a mărturisit că nici el nu înțelege exact treaba, dar că se pare ca fenomenul s-ar baza pe mirosul reavăn al pământului după o ploaie scurtă, senzație care cică ți-o oferă roca mestecată. Adică dacă ronțăi roca aia (mai mult spre calcar/cretă) ăsta i-ar fi efectul. Am trecut peste zâmbetul vânzătoarei care asculta doi bărbați analizând motivațiile unei gravide și am gustat cu curaj, doar ca să realizez încă odată grandoarea furtunii hormonale la care e supusă o gravidă dacă îi place chestia aia.

În finalul sesiunii de cumpărături am tras linie și am calculat. Cam 2kg de legume (inclusiv plasa si 6 avocado) au costat 6 lei. Un motiv în plus să realizez că piața a fost ”the real thing” și dacă cu adevărat vrei să ajuți economia locală, dar și portofelul tău, trebuie să uiți de supermarket. Ca un amănunt interesant, kenyenii și-au poreclit moneda ”bob”, nume care apare inclusiv în comunicările de marketing pe care le primesc de la compania de telefonie mobilă. ”For only 10 bob…” Inițial am crezut că bob e o supradiviziune a Shilling-ului kenyan (de genul 100 sau 1000, ca să le fie mai ușor cu sumele mari). Așa se întâmplă în Iran unde 10000 de reali au un nume al lor, de genul ”batrâne” la noi pt 1000 de lei. Dar nu. 1 bob = 1 shilling mi-a explicat amicul meu Collins.

Revenind la ”buy local”, am decis ca planul pentru week-end-ul care vine e să performez la alt nivel, riscându-mă la carne și pește. Ambele pareau OK, în afara unor muște curioase, dar pe care, dacă stau să mă gadesc nu le condamn. Și pe mine mă atrăgeau red snapper-ul și carnea de capra la care se duceau și ele. Și la urma urmei ce poate să se întâmple, nu?

Mai repede decât mă așteptam, vineri, am dat o nouă tură în piață. Red snapper-ul curățat pe loc în piață și carnea de capră atunci tăiată la măcelarie au fost vedetele zilei. Pe amâdouă am dat sub 1000 de bob (sub 40 de lei), întregind experiența zilei cu un potpuriu de vinete kenyene…sub 200 de bob. Care, dacă tot a venit vorba, și când e unul și când sunt mai mulți e tot ”bob”. Nimic special deci! Care e pluralul de la ”miere”?