Dubai

Să vezi apusul de două ori într-o zi!

Dubai, Emiratele…Arabe Unite! Dar până acolo mai era un pic. Picul ăla a început la Sofitel-ul din Mumbai de unde ne-a cules Uber-ul cu pricina (altul din seria celor foarte multe). Un pic mai jos si despre Uber.

Drumul până la aeroport parcă mai puțin spectaculos decat în New Dehli, dar și aeroportul era mai aproape. Practic aeroportul este în oraș. Sau mai exact orașul este acum peste aeroport, înconjurându-l din toate părțile.

Sosirea în aeroport a fost destul de spectaculoasă, fiind dimineața zilei de 15 august când India sărbătorea 75 de ani de independență. Coloanele terminalului de plecări erau iluminate spectaculos în culorile drapelului indian (portocaliu, alb, verde) iar liniștea orei (cam 6 dimineața) dădea scenei un aer aproape ireal, într-o Indie altfel haotică, zgomotoasă și deloc predispusă parcă la gesturi simbolice.

bty
Happy birthday India!

A urmat seria de controale și ștampile deja clasică și iată-ne în terminal.

Înăuntrul terminalului surprizele continuă: era amenajat un loc destul de chic cu drapelul Indiei, stema lor națională (roata aceea cu care la un moment dat și Partida Romilor din România cocheta) și încă ceva care amintea de aniversarea a 75 de ani.

bty
“Votați roata!” 🙂 …și inspirați-vă din ce au făcut indienii acasă la ei!

Acum când scriu, în ajun de Crăciun practic, îmi este greu să îmi amintesc detaliile, iar pentru căutarea fotografiilor îmi e un pic cam lene, dar o să las pozele totuși să descrie mai bine decât mine scena, atunci când o să pun articolul pe blog*. Zona avea un surprinzător (și pentru mine) „appeal”, dar mai ales pentru localnicii care se fotografiau de zor cu scena alegorică. Adulți, copii, bătrâni, toți parcă simțeau totuși mândria patriotică a zilei. Cum spuneam, surprinzător pentru mine care aveam o imagine a indianului mai degrabă internaționalist decât naționalist. Deși dacă mă gândesc la clipurile de pe YouTube cu armata indiană parcă, totuși…

bty
“Do not touch”…seriously?!

Oana s-a distrat un pic, cântând la un pian din sala de așteptare (un „mise en place” foarte elegant, nu numai pentru India dar și pentru Zurich de exemplu) și după un mic dejun indian (am zis că era foarte de dimineață, nu?) iată-ne în drum spre avion.

*Așa și era. Scena de mai sus se intâmpla în New Delhi în drum spre Mumbai. Dar ea rămâne totuși cu tot șarmul ei 🙂

Autobuze, handleri, scări (rampe înclinate), avioane, stewardeze și piloți, toți în culorile casei. IndiGo astăzi. IndiGo nu indigo! Și iată-ne în avion, take off și la revedere India. Experiență remarcabilă, ușor de măsurat și prin numărul de cuvinte pe care a trebuit să le scriu pe blog ca să acopăr cu conștiința împăcată mare parte din ce am văzut.

În avion, colegul meu de scaun citea. Citea foarte absorbit! „Stock portfolio” de Warren Buffett. Moment în care am știut că vacanța se apropie de sfârșit.

bdr
Cine mai investește in acțiuni când ai bitcoin-ul? 🙂

Aterizarea în Dubai, pe DXB (aeroportul din centrul orașului, cel vechi cum ar veni), după cam 2h50 de zbor, mi-a reamintit de specificul locului (eram a 3-a oară în zonă, dupa 2001 si 2008): „mare”, „foarte mare” și „cel mai mare” fiind cele 3 coordonate principale în Dubai. Ne apropiam deja de prânz și atmosfera începea să fiarbă (15 august în Dubai, dle Băsescu, într-adevăr nu e ca 15 ianuarie în Moscova). Fascinantă pentru mine însă era mulțimea nesfârșită de avioane. Și așa cum în Seul, când l-am vizitat cu 2 ani înainte, mă miram că rar vedeai câte un Golf sau o mașină din categoria sa sau mai mică, așa și aici mă miram că Boeing 737 era excepția în marea de A340, 330, 380 și Boeing 777, 787 767 etc.

Descinderea în aeroport n-a avut nimic spectaculos dincolo de cele 35+ de grade Celsius care se simțeau și prin pereții tunelului de debarcare.

Controlul pașapoartelor, checked. Trecerea de vamă, checked!…Not so fast, please!!! La ieșirea de la vamă un oacheș local scruta cu ochi de vultur potențialii contrabandiști și alegea, la întâmplare, cine să treacă prin tunelul de raze X cu bagajele. Și pentru că de atâtea ori am ratat loteria (mai ales când potul era mare) și nu am fost ales de soartă, de data asta viața a vrut să îmi ofere o compensație. Eu și Oana am fost nominalizați pentru controlul prin tunel, alături de o familie (britanici după accent) care păreau că se mută cu tot cu casă (judecând după bagaje) în UAE. Destins (eu, pentru că Oana era destinsă permanent, evident fiind născută și crescută în Europa unită și neexperimentând, atunci când era vorba de granițe, nimic mai mult decât dilema „buletin sau pașaport”) am aruncat bagajele în tunel așteptându-le la celălalt capăt, gata să ne continuăm drumul.

Ca să punem lucrurile în context și eu și Oana aveam câte o geantă medie, din acelea care sunt permise a se lua în avion și un rucsac. Cum spuneam, colegii noștri de control, englezii, aveau fiecare câte o valiza de juma’ de metru cub.

Soarta însă era mai generoasă cu noi decât am crezut. La butoane era o coloneleasă arăboaică. Zic coloneleasă pentru că părea că e în uniformă, deși era încotoșmănată cu burqa (light version, adică hijab) și purta o rochie lungă neagră și largă, din acelea care fac deliciul Orientului Mijlociu. Rochie care însă avea epoleți! Coloneleasa, în sincron cu inspirația oacheșului de mai înainte, a ales bagajul meu și al Oanei pentru inspecție, lăsându-i pe englezi să plece cu jumătatea lor de garsonieră din Drumul Taberei, pe care o cărau cu dedicație.

Iată-mă deci întorcându-mă în timp cu 20+ de ani, pe vremea când vama era vamă iar vameșul Dumnezeul granițelor. Și eu și Oana am fost luați în primire de câte un vameș corespunzător sexului fiecăruia, care, după ce și-au pus tacticoși mănușile de cauciuc, făcându-te să te întrebi cât de profund era controlul care se anunța, ne-au cerut pașapoartele, pe care le-au „arestat” pe timpul controlului. Apoi a început! Calm, tacticos și deloc grăbit (ca el tot leafa aia o lua oricum) omul meu a început să desfacă bagajul și conținutul lui. M-am bucurat în sinea mea când a intrat mai adânc în câteva pungi, dar m-am întristat când a desfăcut cadouri sau obiectele fragile cumpărate în India și ambalate pentru transport. I-am spus că acum trebuie să mă ajute să le ambalez la loc și să îmi aducă niște bandă adezivă, dar evident accentul meu românesc în engleză a fost o barieră lingvistică prea mare ca să îi permită să reacționeze. Trăgând cu ochiul la Oana am văzut că zelul autorităților UAE în lupta contra contrabandei ajunsese la alt nivel, lupta ducându-se cu P&G și modul cum împachetează tampoanele absorbante, deloc „control friendly”. Dupa cca 25 de minute de „slow motion control” pașapoartele și bagajele vraiște ne-au fost înapoiate, urându-ni-se „Bine ați venit în UAE!”. Am apreciat umorul, deși cocalarul care m-a controlat nu și-a dat seama de el.

Am plecat, după încă 5 minute necesare îndesării lucrurilor în bagaj, aruncând o privire către „colonelesă”, în timp ce îi explicam Oanei înțelesul cuvântului „balabustă”.

La ieșire din areoport, în sfârșit o surpriză placută. Uber-ul în UAE e deservit de Lexus. Da’ Lexus limuzină, din ăla mare pe care în USA îl închiriezi pentru nuntă. Inshallah!

Ajungem la hotel, Ramada, sau unul dintre Ramada-urile din oras, ca să aflăm că era mult prea devreme pentru check in. Era doar 12h30. Așa că am lasat bagajele și cu ajutorul altui Uber am dat o tură în Mall of Dubai. Hotelul nostru era doar la 5 minute de mers pe jos de mall, dar la 40C 5 minute par foarte mult. Așa că am luat Uber-ul din nou (și aveam să o facem de multe ori în cele 24h care aveau să urmeze), Uber care a facut cam 7 minute pana la mall. Problema cu șoselele în Dubai e că sunt foarte late și ca atare trebuie să ocolească foarte mult ca să “încapă” în oraș.

Despre mall-ul din Dubai o să povestesc un pic mai încolo. Acum însă, după primul contact cu mall-ul, ne întoarcem la hotel și luăm în primire camera (un Junior Suite). Cum bine îi stă călătorului, după un început de zi foarte matinal, un zbor de aproape 3 ore, o vamă prietenoasă, o călătorie confortabilă la 40C prin oraș și o tura prin mall, cel mai mare mall din lume aparent,  parcă ai vrea să te relaxezi cu un pahar de vin alb. E, aici au început problemele. Vin alb ioc! De fapt orice alcool ioc.

M-am mirat un pic, știind că Emiratele sunt destul de liberale la capitolul ăsta. Și în plus la ieșirea din aeroport trecusem printr-un duty free, echipat mai ceva ca peștera lui Alibaba. M-am gândit că avem ghinion și că nimerisem într-un hotel “halal” sau ceva în genul ăsta. Așa că la a doua vizită în mall, ceva mai târziu, am scanat corespunzator locul. Un supermarket la unul dintre etaje părea răspunsul la toate întrebările mele. Aici însă ce să vezi? Dincolo de un sortiment de sucuri absolut impresionant, din care am și cumpărat (smoothie de mango, papaya, etc etc ), am dat peste “the next big thing”, alături de alcool, în Dubai : raionul de porc! De carne de porc mai exact. O zonă separată și marcată corespunzător (cam cum sunt la noi prin Metro raioanele de țigări)  pe frontispiciul căreia scria citeț : Numai pentru nemusulmani! Hopa!

Sortimentul altfel, deloc de neglijat. Cum spuneam, sunt în ajunul Crăciunului în momentul asta când scriu și văd cu ochi foarte competenți acum toată tărășenia. Erau buni băieții, ce mai 😊!

Dar vin alb nicăieri. De fapt niciun fel de alcool. Lucru care m-a făcut să meditez un pic la faptul ca și la musulmani păcatele au și ele mercurialul lor, alcoolul fiind evident mai “tare” ca porcul. Ajunși la hotel intru pe net să văd care e treaba cu alcoolul in UAE și surprinzător Google maps îmi arăta un magazin chiar la ieșirea din hotel, unde părea că nu ar fi nicio problemă pentru vinul meu alb. Ăsta a fost singurul moment în care am mers pe jos prin Dubai. 100m.

Aici surpriza! Sau lipsa ei de fapt!

hdr
“Mine is definitely bigger than yours!”

Din nou aveam parte de cel mai variat sortiment de sucuri (era târziu însă pentru că îmi făcusem plinul în mall), dar atât! Deja problema devenea un “challenge” prin ea însăși, așa că mi-am pus în minte sa o rezolv “at any cost”. Back to Google, parametrii de căutare mai clari și mi se arată în sfârșit soluția. Se pare că exista totuși o rețea de magazine, strict controlate, care permitea vânzarea alcoolului. Am identificat cel mai apropiat magazin (părea aproape, dar evaluasem greșit scara hărții), am comandat Uber-ul și “I am on my way”. Pe hartă magazinul părea la 5 minute. În realitate am mers 15 minute (nu, Dubai-ul nu e mic) și apropiindu-mă de magazin i-am explicat șoferului care era misiunea. L-am rugat să mă aștepte 5 minute până intru, iau sticla și plec. Mi-a spus, cam nervos, că e o parcare “semioficială” în apropiere dar că trebuie să mă grăbesc pentru că îl ia potera la ochi. I-am promis, m-a debarcat acolo unde îmi arăta Google maps și “I was on my own”. Stupoare insă! Nu era niciun magazin. Sau așa părea! M-am uita la Google maps odată…și inca odată, dar tot nu părea că am greșit ceva. Însă la o scrutare mai atentă a împrejurimilor am vazut de fapt care era treaba. Magazinul cu pricina era colantat precum un sex shop, așa încât să nu treacă raza de lumina în afara lui. Înăuntru însă era la standard. Sortiment pe alese. Identific sticla mea de chardonnay (și colateral o sticlă de whiskey japonez, pe care mi-o dorisem să o cumpar din Japonia dar nu apucasem) și mă duc rapid la casă. Acolo aștepta casiera, o asiatică pe la vreo 35 de ani pusă pe business. Scanează și mă întreabă: “licence”. Eu, mândru de cât de ager fusesem, scot pașaportul. Da, luasem pașaportul în caz că cineva m-ar fi întrebat de religie (mai ales după ce văzusem raionul de carne de porc și anunțurile de rigoare). Tipa însă, netulburată, o ține pe a ei : “license please”. Puțin bulversat îi explic că sunt turist și o întreb despre ce licență vorbește. Iar ea, deloc bulversată, îmi spune “alcohol licence”! Aici am avut un moment în care într-adevăr am crezut că Universul complotează împotriva mea și că nu e să fie. Dar m-am repliat rapid și am continuat discuția: “sunt turist, am venit azi și plec mâine”. Tipa s-a înmuiat și mi-a zis că ar putea să mă ajute dar de aici să plec direct la hotel (de parcă m-aș fi apucat să beau vin pe strada la 40C) și dacă mă întreabă cineva să spun că am sticla din duty free. Moment în care s-a lămurit și duty-free-ul de la sosire: turiștii nu pot cumpăra băuturi decât la sosire în aeroport, neavând permis de cumpărare alcool care se elibereaza numai expaților (nemusulmani). Am “bătut palma” și i-am dat cardul ca să plătesc. Moment în care asiatica a reacționat scurt: “cash”. Evident dacă plăteam cu cardul pe numele meu, eu neavând un card de alcool tot pe numele meu, ar fi apărut probleme. Fiind însă “business woman” tipa a înțeles imediat problema mea și m-a însoțit la ieșirea din magazin unde mi-a arătat peste drum bancomat-ul. Am executat extragerea de cash și când am reintrat în magazin am văzut 4 arabi făcându-și de lucru prin magazin. Ca să nu ma complic în niciun fel, m-am facut că vizitez dezinteresat rafturile, preț de cam 5 minute până când băieții au luat câteva sticle, le-au plătit și au pleca. A nu se uita că în timpul ăsta șoferul meu de pe Uber se ruga la Allah ca să nu fie ridicat cu tot cu mașină din parcare și deportat cine știe unde. Revenind, odată cei 4 plecați m-am dus la amica mea asiatica cu cash-ul. Ghinion. Aveam 400 AED și costul era de 400 AED și ceva firfirei. Părea că nu e să fie! Doamna mi-a făcut însă un discount spot din partea casei, discount rezervat exclusiv turiștilor flexibili în ceea ce privește regulile de comerț din UAE și iată-mă gonind către Uber-istul meu care, de acum,  mă gândeam că era deja arestat pentru parcare ilegala 😊 . Omul era OK, deși puțin cam nervos!

La hotel Chardonnay-ul respectiv a fost unul dintre cel emai bune pe care le-am baut vreodata! Gustul fructului interzis!

A doua zi planul era extrem de simplu: Burj Khalifa și Dubai Mall.

Ceea ce s-a și întâmplat! Burj Khalifa era în construcție când fusesem eu ultima dată în Dubai, în 2008. Clădirea era deja înălțată atunci, dar se lucra la finisaje. Finisaje pe care azi le vedeam și erau de mare clasă. Turul in Burj Khalifa este organizat după toate regulile turismului de mare clasă: rezervare de bilete pe net, pachete pentru toate buzunarele, personal calificat și chiar profesionist aș zice și poveste foarte bine articulată! E clar că localnicii au “subcontractat” toată treaba unor băieți care au mai făcut așa ceva și nu rău. Dacă am face și noi la fel cu autostrăzile…

bmd
Așa arată două apusuri în aceași zi 🙂

Highlight-ul turului (dincolo de înălțimile amețitoare și o oarecare opulență inevitabilă spațiului oriental) a fost replica ghidului care, vorbind despre ascensoare (cred ca erau Otis dar nu aș băga mâna în foc pentru că nu vreau să fac reclamă neadevărată), a spus că le ia sub 2 minute până în vârf. Și ca să fie mai sugestiv a menționat că dacă vezi apusul pe sol și iei liftul, la ultimul etaj poți să mai vezi odata apusul. Ni s-a părut, și mie și Oanei, o super “linie” de reclamă!!! “Cu noi vedeți apusul de două ori în fiecare zi… OTIS!” 😊

 

 

Cât despre Mall of Dubai, povestea este la superlativ. Cele mai multe magazine, cea mai mare suprafață, cel mai mare acvariu, cel mai mare ecran LED (50m lungime) etc etc. Dubai-ul nu respiră, nu trăiește și nu există dacă nu e “cel mai”. Pe de o parte este bine. Asta l-a mânat în luptă atâția ani și i-a dat un scop al existenței. Pe de altă parte poate fi distructiv. Ce te faci dacă altul devine “ce mai”… și tu nu poți ține pasul?

 

 

Spre seară, după Burj Khalifa, Mall of Dubai și un scurt popas pentru o poză din depărtare la Burj al Arab Jumeirah, am luat-o din loc spre aeroport. Numai că nu era DXB ci DWC. Al Maktoum airport. Un super nume (la concurență deja pentru mine cu Fua’amotu din Nuku’alofa și Coolangatta din Oz) și un super aeroport. Dubaiezii (așa li se zice, nu?) au construit aeroportul ăsta anticipând creșterea pe care de fapt vor să o provoace. Aeroportul e la cam 30km sud de Dubai, legat evident printr-o super autostradă de oraș și având toate facilitățile. Peste toate mai are ceva ce aeroportul din oraș nu are: loc, foarte mult loc! Traficul este minimal, planul pentru migrarea DXB la DWC fiind însa făcut și practic aflat în plină implementare. Zborul spre București era pe la 10h30 noaptea, cam o oră și jumătate după cel către Sofia, Wizz-ul find operatorul ambelor zboruri. I-am invidiat pe bulgari că ajung mai repede acasă, dar ne-am delectat cu un întreg terminal aflat la dispoziția noastră, incluzând magazine și restaurante, deschise numai pentru cei 300-350 de pasageri ai celor două curse.

Zborul în sine nu a avut nimic special, decât poate faptul că îmi amintea de versurile lui Vasile Alecsandri din “Sergentul”: <<Mai lungă-mi pare calea acum la-ntors acasă…>>

Și acasă a fost! Am aterizat noaptea pe la 1h30 pe 17 august, întâmplător ziua în care făceam 48 de ani! Un moment în care nu m-am putut abține să nu mă gândesc că fiecare dintre noi ar trebui să își celebreze ziua așa cum ar dori…ceea ce eu tocmai făcusem.

Dar pana sa închid as vrea sa spun câteva vorbe despre călătorie, partea tehnică:

 

Uber-ul

Nu întelegi nicăieri și niciodată mai bine ce au reușit băieții ăștia cu Uber-ul decât când călătorești prin lume. Mai mult sau mai puțin șarmanți, vocali sau interesanți șoferii Uber sunt exacți, curați, profesioniști prin comportament, iar taxarea este întotdeauna transparentă și trasabilă. Dar deja lucrurile astea le știe probabil foarte multă lume (mai puțin probabil madam Firea). Surprizele mele au fost însă altele :

  1. Uber e la fel peste tot. O semi-surpriză în realitate, dacă mă gândesc că foarte multe lanțuri internaționale (fast food, retail etc) impun un standard uniform în toate țările sau culturile. Oricum însă surpriza a ramas.
  2. Sunt țări “Uber friendly”. În Kuala Lumpur aeroportul la sosiri era plin de reclame cu Uber. Uber face, Uber drege, te ia de la eroport și e ghidul tau în Malaezia. Și așa a și fost. Se merge până acolo încât aeroportul are porți și stâlpi numerotați ca să știi să anunți șoferul de unde să te ia EXACT.
  3. Tot în Malaezia am văzut că există aplicație de chat pasager-șofer. Super cool! Mult mai simplu decât apelul telefonic, tardiv, impersonal și de proastă calitate tehnică, cu care eram învățat în România.
  4. Uber Malaezia ne-a mai aratat și cum poți să dai feed back detaliat șoferului pe aplicație după închiderea cursei : “mașina foarte curată”, “conversație excelentă”, “selecția de muzică foarte bună”, “serviciu extraordinar” etc etc. Cu spuneam, poate ca facilitățiile astea sunt demult în aplicație, însă eu acum le-am descoperit. Chat-ul cel puțin este mega cool și folositor.
  5. Șoferii sunt un grup aparte. De la tipul de culoare, cam sictirit (dar profi), din Las Vegas, la indianul din Sydney care a venit cu doar 5 minute întarziere la ora 4:10 a.m., de la șoferii japonezi cu costum negru, cămașă albă și cravată închisă la culoare care purtau și ecuson (iar mașinile erau “limo type” și impecabile), la soferii din Malaezia, foarte diverși cultural (un chinez, o șoferiță malay foarte înfiptă sau un indoneziano-malaezian) dar foarte profeșionisti. Tot membru din grup era și indianul care ne-a luat in Mumbai, venind cu o mașină tip Lăstun (pentru cei care nu știu ce e google it), care n-a mișcat un deget să deschidă portbagajul și să ne ajute să punem bagajele. Nu că am fi avut nevoie de ajutor, dar el era singurul care știa că în portbagajul lui nu putea intra nimic mai mult decât roata de rezervă pe care deja o avea acolo. Așa că ne-a lăsat să descoperim singuri situația, așteptându-ne să deschidem portbagajul, apoi să îl închidem la loc și să ne înghsuim în mașină, fiind nevoiți să ne cărăm bagajele în brațe. La sosire a fost la fel de imobil, fapt care, alături de ceva dude în trafic, i-a adus doar o binemeritată stea din cele cinci.
  6. Tarifele (și aici ajungem la cheia de boltă a afacerii) sunt între 10 și 50% mai ieftine decât concurența taximetristilor clasici. În plus, când intri pe site-ul  ride.guru ( https://ride.guru, super site, recomand) și vezi ce iți cer taximetriștii pe diverse rute și cât te costă Uber-ul, te pune pe gânduri și te întrebi dacă n-ar trebui să fie un Uber și în sănătate, retail, învățământ, construcții și în general tot ceea ce e gestionat de guverne azi . Exemple punctuale : Kuala Lumpur, aeroport-downtown 120-150 RM (în general fără bon etc, citit pe net) cu Uber 80 RM (mers și plătit), Aeroport Sydney – hotel în Wooloomooloo 50 AUD, același hotel – Aeroport Sydney 30 AUD (trăit și plătit). Al doilea exemplu este ilustrarea vie a faptului că de la Paște la Crăciun nu e cât de la Crăciun la Paște.
  7. „Last but not the least”, stilul de condus. E foarte interesant să vezi și să simți șoferii Uber. Sunt profesioniști, știu ce fac, cunosc orașul și vor să fie cât mai eficienți. Și pentru ei dar și pentru clienții lor. În același timp îi simți că știu că trebuie să respecte regulile companiei. Ceea ce nu îi impiedică însă să aibă un stil de condus subtil și discret spre “street smart” (mulțumesc Oanei pentru expresie), reușind în mod elegant să împace rigorile companiei cu urgența și pragmatismul realității înconjuratoare. Top line aici, șoferul japonez (costum, camasă albă, cravată închisă la culoare) care în Tokyo a întors (foarte safe) pe linie continuă pe un bulevard cu 6 benzi (de pe banda 1 dintr-un sens pe banda 1 a celuilalt sens), pentru a ne lasă exact în fata gării Narita Express-ului. Respect și 5* dîn partea mea San!
  8. Și dacă tot vorbim de condus, o mică observație: din US n-am mai mers pe partea dreaptă a drumului decât în Dubai. Fiji, Tonga, Australia, Japonia, Hong Kong, Malaezia, India, toate sunt copiii Imperiului Britanic (și) când este vorba de trafic. “Imperiul în care soarele nu apune niciodată”.

Noroc că pe Calea Victoriei e sens unic, că nu știu cum aș fi traversat-o la întoarcere…

 

Linii aeriene, avioane, zboruri

Evident niciun tur al lumii nu se poate face fără avioane. Sau cel puțin nu în mod normal în ziua de astăzi. Personal, foarte atașat de avioane și aviație, am fost foarte nerăbdător, în turul ăsta, să descopăr nu numai locuri noi dar și lucruri noi atunci când vine vorba de zboruri. Și iată pe scurt ce am descoperit:

  1. Poți face turul lumii cu 17 zboruri, stând 65 ore în aer și 43500 km parcurși într-o lună. Sau poate și cu mai puține, dar eu vorbesc despre mine acum 🙂 …
  2. Incredibil, fără incidente de orar, întârzieri sau anulări, turul a fost perfect în ceea ce privește partea de transport. Super norocos până acum (deși fraza asta o scriu în zborul Tonga-Noua Zeelanda, sper să nu o schimb până la sfârșit). Nu nu aveam să o schimb 😊
  3. Am zburat pentru prima dată cu majoritatea companiilor din turul ăsta. Fie ele naționale (Fiji Airways sau Air New Zealand), fie “low cost”-uri din Oz (Jet Star), Asia (IndiGo, Air Asia, Vanilla Air) sau Southwest-ul din USA.

    bty
    Fiji, nu doar o țară….!
  4. Primul zbor cu Dreamliner-ul (Boeing 787 , Goaldcoast airport (aka Coolangatta) – Narita, Tokio). Quite a plane.
  5. O surpriză excelentă a fost Fiji Airways. Mi-a plăcut și că între insule Fiji Link operează cu Twin Otter-uri de 19 locuri. Am avut parte însă doar de A330, ATR 42 și ATR 72. ATR-urile lor aveau un design interior diferit de cele din Europa.
  6. Air New Zealand, cea mai buna linie aeriană în nu-ș ce clasament (că sunt multe, trebuie să verific în care, informația fiind primită chiar de la ei când se prezentau) merge pe linia low cost: bilete relative ieftine dar plătești pentru orice: mâncare, acces la filme , etc. Când ai o piață internă de doar 3 milioane de pasageri, bănuiesc că trebuie să fii foarte creativ ca să poți menține flota long haul pe care o ai și de care nu te poți lipsi strict d.p.d.v. geografic. În plus deși cam izolați, neo zeelandezii au concurența Australiei, care probabil ar putea să acopere ușor și Noua Zeelanda cu sistemul de linii aeriene. Așa că Air New Zealand, good luck! You need it! 😊
  7. Ca și can-can, plecând prin Istanbul (unde am avut surpriza să zbor din Bucuresti cu un A330) frate-miu mi-a dat un sfat, așa de plecare, în timp ce mă conducea la aeroport: “stai și tu mai singurel prin aeroportul ala!” 😊 😊

Și iată că am ajuns la final. Cum turul ăsta s-a constuit pe sine însuși printr-un concurs de împrejurări, fiind rezultatul fericit al unei planificate excursii Tokio-București si al unui meeting profesional in Las Vegas, așa și blogul a aparut fără premeditare, ca rezultat al unor postări pe FB și al unui exercițiu de autodisciplină, iată dus acum cu succes până la capăt.

Și că tot vorbeam pe Facebook, o să folosesc ca și încheiere postarea din noaptea când am aterizat la București:

bmd
“Travel for the journey not for the destination!”

Momentul când realizezi că cel mai îndepărtat oraș la vest de București este tot Bucureștiul. 
Și daca Phileas Fogg a luat-o spre est, câștigând o zi și odată cu ea și pariul, luând-o spre vest pierdeți o zi (unde e duminica mea?!) dar câștigați foarte multe dimineți.
Și oricum ați lua-o, “travel for the journey, not for the destination”!
Până una alta, noapte bună!
Over and out…

Advertisements