Australia

Oz, no wizard but plenty of spells

1. In and out of Oz land

După experienta de pe JFK mă gândeam, destul de îngrijorat, la ce urmează în Australia! “First timer” pe continent, venind cu totul dubios din Tonga (și nu ca tot turistul (est) european din Singapore sau Dubai) și cunoscând din experiențele anterioare cu australieni cât de serioasă e intrarea în Australia, m-am încordat pentru contact (brace for impact kinda stuff). În paranteză fie spus, în 2011 cand am terminat la Ushuaia turul cu motocicleta prin America de Sud, colegii mei australieni și-au spalat costumele si pantofii de motociclist mai ceva decât îmi curățam eu uniforma in armată, motivul fiind controlul fitosanitar de la graniță, care, dacă le găsea urme de pamânt pe costume, îi băgau și pe ei și costumele în carantină. 3 săptămâni! Dar despre asta cu altă ocazie. Revenind acum, aterizare pe la 10 seara (11 ora din Fiji, dar când calătorești spre vest înveți să nu te mai plângi cât de târziu este când ajungi în noua destinație), terminal de aeroport mic, adică fără aglomerație și fără aspectul mizerabil în ciuda curățeniei ca la carte, aspect datorat milioanelor de pasageri care se perindă anual (Heathrow, JFK, CdG kinda look), aer solid anglo-saxon în ceea ce privește comunicarea și claritatea indicațiilor (probabil că toate aeroporturile din lume sunt proiectate de anglo-saxoni când vine vorba de “guidance and signage”) și voila, arrival hall!

Primul șoc , părea ca tocmai deschiseseră prăvalia. Lucky me! În realitate australienii au alte standarde despre welcoming decât americanii.

Al doilea, ofițerul de graniță. Un tip, chinez după înfățișare (observați că îmi iau toate precauțiile pentru a nu putea fi acuzat de rasism), care semăna ca două picături de apă cu chinezul din Hangover (jur!!), mi-a luat semi plictisit pașaportul, l-a scanat și mi l-a dat înapoi fără să spună nimic. În 5-7 secunde (efectiv, nu e figură de stil)!!! Văzând că nu mă mișc din fața ghișeului (eu pregătindu-mă să iau în piept o rafală de întrebari “USA style”, mai ales că, așa cum am mai spus, eram prima dată în Australia), mi-a aruncat un “OK” care suna mai mult a “întinde-o de aici”. Ceea ce am și facut, încă năucit de viteza procesului. Abia la 2 minute după ce am plecat am realizat și că nu se pune nicio ștampilă în pașaport. Evident nu are niciun rost dacă totul este electronic, autorizația de călătorie fiind doar o înregistrare a pașaportului meu într-un server. Orgoliul meu de globtrotter însă a suferit, tânjînd evident după un semn vizibil al trecerii mele prîn Australia.

Long story short, Australia este “fully an e-country”, o mutare pe care aș recomanda-o multor țări, „not the least” amicilor noștri americani.

Ca să nu existe dubii: în Australia toata lumea are nevoie de cel puțin un ETA (electronic travel authorization) care se ia pe internet. Alții au nevoie de viză sau noi, românii, de un e-visitor. În funcție de pașaport autorizația asta fie se dă imediat, fie, în cazul pașaportului meu românesc, se mai pun întrebari și se cer documente (care însă sunt încărcate pe un portal). Dacă totul este OK, din punctul de vedere al ofițerului care procesează datele, ți se acordă ETA/e-Visitor/Visa. Iar de fapt ETA în sine, ca document, nu există . Ești doar anunțat că pașaportul tău se află în sistem și timp de 12 luni poți călători când vrea mușchiul tău în Australia. Evident la sistem au acces și terții (linii aeriene său guvernele altor state) ca să poata verifica legitimitatea dreptului tau de acces în Australia în diverse contexte. Speechless și paperless! Așa a reușit Australia, într-un fel foarte isteț și elegant, să își mențină un control rezonabil al granițelor fără a intra in discuții cu UE cu privire la “visa free regime” pentru toate cel 28 de țări (a.k.a. RO,BG&CR issue). “No visa required, but only a travel authorisation for recording purposes”. Canadienii ar fi putut învăța de aici când au negociat acordul de liber schimb cu UE. Și poate totuși americanii reușesc să o facă. Să învețe zic!

La ieșire și mai haios: linia care ducea spre ghișeu era închisă (la ghișeu erau totuși o mamă (asiatică la înfățișare) cu un copil, pe care îi controla politistul de frontieră). Am încercat să ajung în exact același loc, dar toate liniile duceau la zona de terminale automate de check-out al frontierei, drumul meu către ghișeu fiiind închis de cordoane. Am ezitat cam 30 de secunde (e foarte mult în caz că vă întrebați, fiind deja în pericol să vină la mine cineva în civil ca să mă întrbe daca mă poate ajuta cu ceva), stiind că nu am pașaport electronic (din acela cu cip). Încă folosesc pașaportul meu simplu eliberat acum 8 ani, din care mai am de “consumat” doi ani și 8 pagini. Neavând însă încotro m-am dus la aparate. Practic bagi pașaportul în scanner, ți-l scanează, ți-l da înapoi, se deschide prima barieră, te așezi pe locul marcat pe podea cu 2 tălpi, te uiți la cameră cu cea mai sexy privire a ta și stai nemișcat. După cca 10 secunde mi s-a deschis poarta și aia e. La revedere Australia! Nici ștampilă (damn!), nici întrebări, nici cozi și în general nimic care să te deranjeze. Ozzie you rock!

Și încă un sfat: US, Australia, EU talk between yourselves more! 🙂

2. Opera

Trec peste cele 200+ de poze facute Operei din diverse unghiuri, cu diverse lumini sau pe diverse fundaluri are cerului. (Cladirea pare magică, nu te mai saturi să o fotografiezi). Cel mai interesant mi s-a părut turul Operei, tur condus de un tip absolut remarcabil. În primul rând părea un pic autist (dar în sensul bun și distractiv) și care aducea foarte bine cu Matt Damon (în “The talented Mr. Ripley”, nu în „Jason Bourne”). Tipul foarte informat, exact, clar și haios a făcut din tur o încâtare. Câteva “facts and figures” :

• Arhitectul care a proiectat Opera, Jørn Utzon, danez, s-a înspirat dîntr-o portocală pe care o desfăcea (danezii și portocalele lor!)

  

• A câștigat cel mai mare premiu în arhitectură “known to men” (Pritzker Architecture Prize) și Opera a fost în timpul vieții lui declarata “World heritage”, fiind singura clădire care a primit titlul ăsta în timp ce proiectantul trăia (și probabil că nu rău).
• Era un proiect de cca 4 milioane AUD și 3 ani. A devenit un proiect de 16 ani și peste 100 de milioane. Opera a fost deschisă în 1973. Aici am avut “mixed feelings” gândindu-mă la Autostrada Transilvania.
• De atunci nu s-a schimbat nimic în ea. Abia acum au început ceva renovări, în sensul că trebuie să gestioneze foarte multele scări pe care le are și care, în 1973, nu erau o problemă. Azi însă nu mai sunt “appropriate” cum zice ghidul. E vorba evident despre accesul persoanelor cu handicap.
• Are 5 săli de spectacole. Cea mai mare are cca 2500 de locuri și într-adevar arată foarte bine (impresionant mai exact). Acustica cică e senzationala, la modul în care doi tipi din primul rând credeau că au o conversație privată și au fost auziți de toată sala când vorbeau (ouch!) Asta a fost o întâmplre adevărată!

  

• Există o terminologie foarte bogată în engleză în ceea ce privește echipajul tehnic (mașiniștii cum îi numim noi). Se numesc “fly boys”, „fly girls” iar șeful e „master fly” (“foarte cool pentru o carte de vizită” cum spunea ghidul)
• Întâmplări haioase cu “puțul orchestrei” din fața scenei (orchestra pit – în engleză). Pentru că nu îl pot acoperi, se mai trezesc cu dasatori peste ei, săbii care zboară, scăpate fiind de combatanți, ba chiar și o găină care făcea figurație într-o operă care se petrecea la o fermă și care, ajungând acolo, a fost aruncată prompt de o violonistă, însă nu pe scenă ci în sală. 45 de minute găina s-a plimbat apoi fericită printe spectatori pană s-a terminat spectacolul. Am ras cu lacrimi!
• Acoperișul Operei este acoperit (scuze penru construcția gramaticală) cu placuțe de ceramică făcute de o companie suedeza (nu, nu Ikea 😊 ), care produce astfel de plăcuțe și pentru vehicule spațiale. Sunt 1056006 placuțe (trivia info – rupeți dacă vi se ivește ocazia), montate într-ul model destul de alambicat. Motivul e spectaculos, arhitectul fiind de părere că este inutil să construiești ceva care este foarte complicat fără să și arați cat de complicat este. De unde și modelul alambicat al plăcuțelor.

  

• Culoarea acoperișului este ușor gri-gălbuie, pentru că dacă era alb, într-o zi cu soare orbea tot portul Sydney (navele și căpitanii lor mai exact).
• Mocheta din foaier e mov (purple în engleza), pentru că s-a vrut regală. Numai după ce au pus-o au realizat că în Europa regalitatea nu prea mai e la modă (sorry UK, Netherlands, Norway, Sweden, Luxemburg, Spain, Belgium &co) și în plus movul ăla e mai mult culoare de înmormântări. Problema mare e cu artiștii (soprane, tenori etc) care sunt superstițioși și mofturoși. Vedete vezi bine!
  

  “Your highness !…”

  

  16 ani cu folos
• În sala mare se fac peste 400 de show-uri pe an (cca 2000/an în toate cele 5 săli) și cu numai 57000 de dolari (AUD cred) poți să o închiriezi. Probabil pt 2h. Ce diferență fața de talibanismul cultural din România!
• 3 președinti ai USA și 2 papi au fost în sala mare. Gordon Ramsey sau Jamie Oliver au ținut show-uri de gătit, iar Arnold Schwarzenegger a câștigat ultimul Mister Olimpia în ea (1973). A văzut deci ceva la viața ei sala cu pricina.
• Opera e de stat și e “break even” mereu. Câștigă mai mult când mai au venituri extraordinare din folosirea ei ca platou de filmare pentru diverse filme de acțiune (Jackie Chan etc)
• Și ultima: arhitectul care a construit-o a făcut lobby peste 30 de ani ca să fie lăsat să reproiecteze toaletele. A obținut în 2007 aprobarea și deși a murit în 2008, toaletele au fost refăcute și sunt într-adevar speciale.

  

Sper că v-a placut!

 

3. Podul Sydney Harbor („harbour” in altfel de engleză)

După Hoover Dam din US, podul este al doilea mare proiect ingineresc realizat în timpul Marii Crize din ‘29-’33. De fapt construcția a început prin ‘26 și a fost terminată în ‘32.  Google ajuta aici cu detalii pentru cine este interesat, pozele însă și documentele păstrate în muzeu fiind impresionante. De la modul în care au ținut cele două arce de pod ca să nu cadă (cu un „central pin”), până când se vor fi unit, la modul cum făceau nituirea, aruncând niturile înroșite de la fierar la nituitor, ajutorul nituitorului prinzând nitul înroșit într-o găleată și dându-l la mănă pentru nituire. Costul podului de 10057170 pounds, 7 shillings și 9 pence m-a spart. Mai exact aia 9 pence!  În banii de azi ar fi cam 2 miliarde AUD.

Căt privește escalada, e un tur foarte dificil! Asta pentru că trebuie să ai grijă de un grup de turiști neprofesioniști în escaladă și care de multe ori nici pe ei înșiși nu se cunosc prea bine. Așa că pregatirea durează cam 1h1/2, ți se dă echipament special, totul e asigurat de tine ca să nu cadă obiecte de sus în capul trecătorilor, nu ai voie să iei decât ochelarii dar rămâi cu inelele pe degete (acum era momentul de glorie al unui ghiul). Restul în lockere. Ți se pune fiola (deci dacă ai băut o bere ca să iți faci curaj adio escaladă în ziua aia), treci prin detectorul de metale (nebuni sunt peste tot), ai echipament ca un soldat, înclusiv intercom cu conducatorul grupului. Tot timpul esti asigurat cu o coardă care merge pe un sistem de ghidare. În porțiunea critică (ca să ajungi pe arcul exterior trebuie escaladate niște “scări de pisică”) apar de nicăieri lângă tine încă 2 ghizi, pe langă conducatorul grupului. Se pare că acolo se întâmplă scene de isterie, urlete, plânsete, înjuraturi, vomă, trârntit pe jos etc. Deci oamenii trebuie să facă față la fel de fel de situații. Un al doilea moment remarcabil este sus, când unii încep să plângă. D-aia din echipamentul standard face parte o batistă (albastră) și ea prinsă cu elastic de încheietura mâinii și asigurată corespunzator.  Grupul meu a fost cool, dar am admirat profesionalismul oamenilor, claritatea și eficiența organizării. Poze face doar ghidul și de aia (numai) turul ia 2 ore (fară pregătirea anterioară) pentru că se fac și pauze de poză. Nu te plictisești însă deloc!

Și un mic amanunt: Opera ere exact jumatate din înalțimea podului. Cam 70m Opera și 140m podul.

4. Taronga Zoo

Ca să fiu sincer m-a interest doar fauna australiană. Been there , done that și în 1 h1/2 am terminat ce aveam de văzut. Problema a fost că era duminică și era foarte aglomerat. Copilarime ca la balamuc. În plus comunitatea musulmană organiza și nu știu ce eveniment în Zoo, așa că pe langă că era și mai aglomerat, nu mai știai dacă esti în downtown Cairo sau în Sydney. Recunosc că nu mi s-a părut că desfășurarea evenimentului ar fi fost prea potrivită pentru o Zoo. Just sayin’, altfel fiind un aparător acerb al drepturilor minorităților.

La întoarcere, deși luasem bilet pentru ferry cu “Captain Cook”, m-am urcat în primul ferry care a venit  pentru că așa facea toata lumea.  Cum nimeni nu m-a întrebat nimic la intrarea pe ferry, am fost fericit să salvez 20 de minue de așteptare. Ghinion! La coborâre, la capătul peronului erau turnicheți care se deblocau numai când iți scanai cardul de călătorie (Opal card se numește). N-aveam așa ceva! Așa că m-am dus la supravegheor, i-am aratat biletul  și am facut un pic pe prostul (asumându-mi riscul care zice că cine face prea mult pe prostul riscă să rămâna așa). Omul mi-a zis ca e alta companie și repliindu-mă rapid m-am oferit să plătesc biletul. M-a întrebat dacă am Opal card, i-am zis că nu, a cântărit preț de o secundă implicațiile birocratice, deloc simple zic eu și mi-a zis sec să trec, deschizând poarta de handicapați pentru mine. Evaluare corectă , zic eu, a capacităților mele intelectuale din acel moment! Să-i dea Dumnezeu sănatate!

5. Park Hyatt Sydney

Când urci pe Sydney Harbor Bridge, pe malul sudic, la baza podului, vezi o clădire de 3-4 etaje. Nimic special în afara unor piscine pe acoperiș și a ceea ce par două penthouse-uri atașate piscinelor menționate. Meet Park Hyat Sydney! Aparent cel mai de fiță hotel din Australia și dacă ma întrebați pe mine nu numai. Penthouse-urile cu pricina costa 19000AUD pe noapte si pot fi închiriate numai câte doua nopți minimum, 5 de Craciun și Anul Nou. Și uitându-ma la ele din vârful podului, am realizat ce e special la hotelul respectiv: pur și simplu are cea mai bună locație pentru oricine vrea să arate că are bani. Deci nu numai că hotelul e scump, dar prin poziția lui te poți arăta lumii întregi in chiloți la piscină, sfindand-o cu burta sau cu silicoanele de rigoare care țipă: “Am bani și sunt șmecher(ă)!”  Băieți și fete din Dorobanți, învățați!!