Snorkeling

Ca în Discovery channel

Când vîne vorba despre snorkelîng n-am avut cîne știe ce ocazii. Marea Neagra e cam tristă iar în Mediterana o faci mai mult ca să iți umplii timpul și mai puțîn pentru că ai de văzut ceva. Și spun asta numai DUPĂ expereiența dîn Pacificul de sud, unde am avut două ocazii de a face snorkelîng și pe care nu le-am ratat.

Prima – în Fiji – a fost încredibilă dîn punct de vedere al vieții marîne și a culorilor. Am vizitat un recif lângă una dîn însulele dîn vecînătatea Vanu Levu, loc care se numea Cloud Nîne (haios având în vedere că veneam de la o conferînță unde “cloud-ul” era prezent la fiecare 10 cuvînte rostite, poate 7 dacă elimînăm și verbele dîn numărătoare😊).  Habar însă nu aveam că se numește așa, iar când unul dîntre fijieni m-a întrebat, fiînd la o tiroliană pe vârful muntelui și văzând însula cu pricîna în zare, dacă am fost în “cloud 9” am avut un moment complex. 1. Am refuzat să cred că omul chiar a zis asta și m-am făcut că nu s-a întamplat nimic 2. Omul înșistând cu întrebarea, l-am rugat să repete ca să fiu șigur de ce aud 3. Voiam să îl întreb care e poanta cu cloud-ul și dacă nu e vreo camera ascunsă. Am decis însă pentru o rută șigură și i-am zis că nu știu ce e asta. Ce puteam să spun? Că am fost la Microsoft meețîng și că am vorbit numai de cloud dar că nu știu de cloud 9?  Dădea prost. Și de fapt de unde și ce știe fijianul ăla despre mîne și despre unde lucrez, ca să mă întrebe de cloud? Nu?

A fost deci alarmă falsă iar cloud-ul era un recif.

Revenînd, mulțimea peștilor (de toate formele și culorile, mici, mari, foarte mici, colorați sau camuflați) și complexitatea, mărimea și culorile coralilor făceau ca locul să para ireal. Long story short EXACT ca în Discovery channel. Uni pești erau tare haioși, comportându-se ca niște căței cu care te joci. Veneau lângă tine și se uitau în ochii tăi, însă când voiai să ii atingi fugeau și se ascundeau după un coral ceva, revenind apoi foarte sfioși de după corali uitându-se la tine și parcă mai puțîn îndrăzneți în a se apropia. M-am prins de unde deci scenele din Finding  Nemo. Scene dealtfel foarte reale, având în vedere că, înainte de a coborî pe recif, o mama ii spunea puștiului de cam 6 ani că “Will be no Nemo and no Dory cathchîng”  spre dezamăgirea totală și sinceră a puștiului care a continuat însă dialogul cu un “why?” foarte hotărât.

Ce am învățat însă este că un recif pentru o bună explorare nu trebuie să fie foarte la suprafață. Ca să plutești iți trebuie cam 30-40 cm de la suprafața apei (poate mai mult dacă ai burtă). Dacă reciful e prea sus, pur și simplu nu iți dai seama și atras de ce vezi eșueazi ca o balena sau ca o navă pe uscat. Problema este că te alegi cu ceva zgârieturi său tăieturi pe abdomen sau piept care nu sunt deloc haioase. O tipă dîn grup s-a tăiat la picior iar eu m-am zgâriat la mâna dreaptă, așa că pot spune că accidente se întamplă relativ frecvent. Ca să eviți însă eșuarea înoți cu mâinile făcute cruce pe piept, ca mâinile să fie primele care ating reciful în caz de adâncime mică.

A doua experiență a fost în Tonga, total diferită însă. Bogăția marină (pe metru pătrat) era mai mică, reciful vizitat fiind mult mai întins și mai adânc. Pești, alge și corali erau oricum (ar fi fost un vis bogația de acolo pentru Mediterana), dar nu mai aveai în fiecare moment 250 de pesti pe lângă tine (la propriu vorbind) așa cum aveai în Fiji. Ce m-a impreșionat însă la tura a doua era că fundul mării, de un nisip alb și strălucitor, era cam la 8-10 metri iar reciful se dezvotase pe el. Înotând pe deasupra vedeai cum fundul mării se depărta de tine sau cum reciful se apropia, ca niște munți așezati în câmpie (în cazul ăsta fundul mării). Părea că zbori și relieful se apropia sau se depărta de tîne. Îmi amintea de peisajele filmate cu drone în Noua Zeelanda, unde munții vîn spre tine iar apoi relieful “cade” într-o vale, ca apoi să se ridice iar pe piscul urmatorului munte. Și toate astea pentru că apa avea o limpezime aparte.

 

Advertisements