New Delhi

Orașul care nu tace niciodată!

Ca de obicei, ca să ajungi într-un loc trebuie mai întâi să pleci din anteriorul. În cazul Indiei anteriorul s-a numit Malaezia. Nimic special cu plecarea decât faptul că am avut cel mai lung taxi pe pista aeroportului, între plecarea de la poartă și decolarea propriuzisă. O oră și un sfert. Și jur că între timp avionul avansa permanent, cam cu 100-200m la fiecare 2-3 minute. Pe măsură ce trecea timpul și viteza de rulare nu se îmbunătățea, situația devenea foarte enervantă, având în vedere că ora programată pentru aterizare in India era 10h30 seara și cu fiecare sfert de oră petrecut pe pista din Kuala Lumpur vedeam cum se îndepărtează de mine mult meritatul pat din hotelul indian. Și nici măcar patul în sine nu era problema cât excursia deja programată și plătită de a doua zi de dimineață la Agra. Dar despre asta mai încolo.

Deci rulând cu viteza turbomelcului pe pistă am ajuns și la momentul mult așteptat în care părea că suntem următorul avion la decolare. Și așa a și fost, cam 4 avioane mai târziu. Moment în care pilotul și-a cerut scuze pentru întârziere (da, observaserăm cu toții că avem întârziere !) și ne-a explicat că situația s-a datorat închiderii uneia dintre cele 3 piste ale aeroportului din KL pentru reparații. Deci nu mi-a venit să cred! Malaezia nu numai că era 1 ½ ca teritoriu și populație cât România , dar și aeroportul din capitală avea aceleași proporții cu Otopeniul nostru. N-aș vrea să mă gândesc și la altele că cine știe ce mai iese… 🙂

Deci take off, fly, land. Welcome to New Delhi. În paranteză fie spus, avionul Air Asia super cool, nou, elegant și ieftin (cam 80 euro biletul pentru un zbor de cca 4h). I love low cost!

Experiența indiană avea să înceapă în forță. Aeroportul din New Delhi foarte ordonat, civilizat și la standarde internaționale. „Immigration hall” (sala de sosiri), mare și cu foarte multe ghișee. Am ales evident zona de e-visa pentru a mă prezenta la control. Aici trebuie să mă întorc în timp 2 luni și să menționez că pentru noi românii, în India trebuie viză. Dar se ia foarte ușor, aplicând pe portalul de e-visa al guvernului indian. Cerințele pentru documente sunt relativ puține, portalul e clar iar răspunsul vine repede sub forma unui pdf care are și poza ta și pe care trebuie să îl tipărești și să îl iei cu tine la graniță. Aici recunosc că am fost depășit de problemă și nu am întețes de ce, dacă e e-visa, trebuie să îl și tipărești? Vezi Australia și modul senzațional în care a înțeles să devină “fully digital” (https://popescu.mobi/australia/).

Dar să revenim: eu față în față cu ofițerul indian. Câteva întrebări, 3 sau 4 încercări de a mi se lua amprentele, 2 ștampile în pașaport, dintre care una cât jumătate de pagină, pe care ofițerul a scris ceva, și gata! Sunt în India. Uitându-mă la ce aveam scris pe pașaport am devenit un pic confuz. Scria ceva de aprilie ( 4 roman, IV) și nu se potrivea nimic cu nimic. Dar cui îi pasă. E e-visa oricum și datele sunt în sistem. Nu?

Dar India urma să vină. Pentru că ajungeam târziu (eu și “fetița” mea, Oana, de 18 ani, care mi s-a alăturat în Tokio și cu care am planificat cea mai mare parte a excursiei Tokio – București încă din februarie), am rezervat transferul cu cei de la hotel. Nu am vrut să riscăm să vânam taxiuri la ora aia și să dăm peste cine știe cine. În plus hotelul era de mare clasă, Maidens Hotel , New Delhi (nu că vreau să îi fac reclamă  dar era practic un monument clasic, al perioadei coloniale, ocupat 95% de indieni, dar asta e altă dicuție) și deci transferul trebuia să fie floare la ureche.

Așa a și fost, fiind așteptați de șoferul nostru, îmbrăcat în costum alb și foarte politicos, chiar la ieșirea din aeroport.  Afară cald, mașni, zgomot, aglomerație. Foarte India!

Drumul spre hotel a durat cca o oră. E foarte util să poți urmări traseul pe Google maps, mai ales când acesta trece printr-o zona “interesantă“ de genul Rahova/Ferentari. Șoferul însă ne-a spus că o va lua pe acolo pentru că salvează timp, traficul nefiind foarte agomerat. Nici nu avea cum, fiind aproape de 12 noaptea, dacă nu și trecut. Îmi amintesc însă cum la ora aia am văzut oameni, îmbracați cu short și maieu , împingând un fel de cărucioare/tarabe cu fructe pe ele. Se pregăteau pentru a doua zi. Și nu am putut să nu mă întreb câți bani făceau într-o zi din vânzarea de fructe, mai ales că, aveam să aflu, lucrurile erau foarte ieftine in India.

IMG_20170811_072037
Good old India

Trecut de miezul nopții am ajuns la hotel. Absolut colonial!!! În cel mai exclusivist sens al cuvântului. Ca în filmele alea despre englezoaică și grădinarul super chipeș indian, între care se însăilează o poveste de dragoste. Dar la ora aia singura poveste de dragoste de care eram capabil era patul. Nu înainte de a reuși o mutare de maestru. Pe scurt era vorba despre excurisa de a doua zi (de fapt de astazi!) de la Agra. Pe drum șoferul nostru ne-a întrebat ce avem în plan pentru mâine (nici el nu se prinsese că e “azi”) și fiind deja stresat de ceea ce se contura la orizont ca fiind un mare fail, nefiind evident în stare (mai ales Oana) să ne sculăm atât de devreme pentru Agra, l-am întrebat ce ne recomandă, sperând să pice pe răspuns. Și a picat!! “Agra maybe”. Agra will be, dar l-am rugat să ne dea un pic de timp până pe la 9h30 ca să ne revenim. A fost de fapt 10h30 și în esență nu mi-a folosit foarte mult mie, pentru că pe la 6h30 telefonul meu mobil a sunat, fiind apelat de baiatul care trebuia să ne ia în turul deja plătit. L-am ignorat și a revenit după 20 de minute, făcându-mi praf bruma de somn de dimineață. Am răspuns a doua oară, explicând că Agra pică. Dar am picat și eu din pat ducându-mă la micul dejun (Oana dormea și avea să o facă încă 3h).

bty
Ziarul de dimineață, un clasic!

Micul dejun genial. Nu atât mâncarea cât mai ales atmosfera. O curte interioară plasată între aripile hotelului, cu clasica peluză de gazon de langă terasa acoperită de umbrele,  personal foarte amabil și mereu pe fază, că să anticipeze ce ți-ai mai dori și liniște…foarte multă liniște. Evident, în cel mai pur stil colonial, dimineață ți se atârna de clanța exterioară a camerei o punguță cu ziarul din ziua respectivă. L-am înlocuit fără niciun regret cu lap-top-ul, pentru cafeaua de dimineață, dar gestul a rămas foarte apreciat.

Deci una peste alta am pornit spre Agra și Taj Mahal cu șoferul nostru de cu seară. Diferența față de un tur obișnuit este că tururile organizate (Tripadvisor, Expedia, etc) pleacă toate cu noaptea în cap. Fiind turiști de cules din mai multe locații excursia trebuie începută mai devreme (și corespunzător se termină mai târziu). În plus, câteodată, există și ambiția “răsăritului la Taj Mahal” ceea ce face ca unele grupuri să plece și la 4 dimineața din New Delhi. Not my cup of tea.

Și ca să punem lucrurile în perspectivă, Agra e la aprox 200km sud, sud-est de New Delhi. Nu există aeroport acolo (nici nu ar avea de ce, având New Delhi –ul atât de aproape. Mă rog, n-ar avea de ce poate exceptând Taj Mahal-ul ca motiv 06dc051c6d6f1fe3645a7ded30f559c7--emoji-faces-smiley-faces ), iar localitatea este legată de New Delhi  printr-o autostradă. În  fapt una foarte modernă. Șoferul ne-a spus că e singura din India. Mai sunt doar bucăți, centuri ale unor orașe etc. Dar cap – coadă se pare că asta e singura. Deja îmi umflam pieptul gândindu-mă că măcar noi avem două cap coadă. Deși cine ar fi zis că Pitești-ul e vreo destinație.

bdr
A fully justified indian highway

Deci iată-ne pe cei 200km de autostradă, altfel excelentă (3 benzi mînimum) și în general foarte goală. Cu toate acestea indienii se încăpățânează să nu facă traseul sub 3h în ruptul capului. Ca turistul să se simtă bine, i se spune că face 4h până acolo, bucurându-se când ajunge în 3h. Sau asta cel puțin cred că e filosofia localnicilor. Eu cand am auzit de 4h pentru un drum de 200km pe autostradă nu prea m-am simțit fericit, iar când am văzut și autostrada, largă și liberă, am început să ma gândesc serios dacă nu îmi scapă ceva. Parțial îmi scăpase limitarea de viteza la 100km/h pe care șoferul meu indian nu numai că o respecta, dar băgase și un “allowance” de 10 km/h pentru siguranță, oscilând permanent între 85 și 90 km/h. Pe drumul de întoarcere n-am mai rezistat și elegant, așa, într-o doară, l-am întrebat cât e limita de viteză pe autostradă (știam deja!). Apoi, făcând în continuare pe nedumeritul, l-am întrebat de ce , deja limita fiind mică, merge și sub ea? Cred că a înțeles aluzia și mi-a facut hatârul pentru restul drumului să mearga cu 100km/h, nu fără să îmi spună că este prudent pentru că ar putea apare în față animale. Explicație cam trasă de păr din 3 motive:

  1. În afară de cațiva câini nu am văzut nimic altceva. Iar la o adică, exceptând neplăcerea oarecum mentală și clar estetică, mare accident nu se putea întampla dacă loveam un câine.
  2. În caz de ceva cei 10km/h nu cred ca salvau situația
  3. În mod ciudat mașinile mici (“private” mi s-a menționat), treceau pe lângă noi cu viteze de 120 km/h+ fără să le pese de balaurii care păreau că il pândesc pe șoferul meu

Singurele două explicații găsite pentru modul de conducere erau că (1) timpul este un “abundant commodity” în India, nefiind evident transformabil în “bani” și că (2) în subsidiar o viteză de 90km/h permite ceva saving-uri de combstibil care, corect gestionate, îți pot dubla venitul atunci când lucrezi la patron. Adică într-un mod foarte contraintuitiv, timpul cât mai lung face bani! Evident însă astea sunt doar speculațiile mele.

bty
“What?”

Agra în sine este un loc foarte trist. În afara de Taj Mahal nu prea ai ce face. Sunt însă prezente toate lanțurile hoteliere moderne, de preferinta cu brand-ul care nu le expune direct numele, ci doar indirect. De genul “Double Tree” by Hilton, “Four Points” by Sheraton etc. Nu prea mi-a fost clar, inițial, de ce sunt atâtea hoteluri în zonă, invitând turistul să stea peste noapte și să nu faca “day trip”-ul din New Delhi. Vizitând însă Taj Mahal-ul am înteles. Marea fiță se pare că este sa prinzi răsăritul sau, după caz, apusul la Taj. Aparent lumina roșiatică a soarelui are un „je ne sais quoi”, reflectată fiind în marmura albă și strălucitoare a monumentului. Și chiar dacă n-ar fi așa, sunt multe motive practice pentru care trebuie “vândută” legenda: ține turiștii captivi în oraș o noapte și îi “ajută“ să mai lase ceva bani în economia locală, generează cerere pentru vizitarea monumentului de către cei care nu l-au văzut și nu în ultimul rând, prelungește programul de vizitare al monumentului.

bty
“Mai alb, mai stralucitor” 🙂

Dacă toți turiștii ar veni dimineața și ar pleca astfel încât să ajungă în New Delhi la lăsarea întunericului, programul de vizită s-ar scurta practic cu vreo 4-5h, timpul în care turiștii ar fi pe drum, de la și înspre New Delhi. Oricum, legendă sau nu, ca să vezi răsăritul sau apusul la Taj Mahal, ai nevoie nu numai de cazare peste noapte dar și de o doză bună de noroc: cer fără nori. Care în India nu se gasește pe tote drumurile, mai ales în sezonul ploios.

Ghidul nostru Mayank Sharma, (panditagra@yahoo.în), un tip pe la vreo 35 de ani, a fost aranjat de șofer care, în drum spre Agra, ne-a întrebat dacă avem nevoie de ghid. Mi s-a parut înțelept să avem pe cineva și nu am regretat decizia. În India (ca și în România aș zice) e bine să folosești rețeaua informală de contacte: ai un ghid, o coafeză, un șofer, un instalator, o menajeră, un agent de turism etc etc, recomandat și cu ceva referințe. Unde mai pui că dacă persoana care ți-l recomandă este în continuare unul din oamenii cu care colaborezi, se va simți obligată să “garanteze” indirect pentru performanța celui recomandat. Fapt care asigură o anumită calitate a serviciului primit.

bdr
“Stați vă rog exact aici!”

Mayank, dincolo de cele povestite și care mi s-au părut foarte interesante, părea competent și fluid. De la pozele pe care știa să le facă foarte bine (locație, poziție, încadrare, moment etc), la modul în care se strecura prin mulțime, de la felul discret în care “curăța” locul de alți turiști, rugându-i să se dea la o parte ca să putem face o poză, la modul didactic în care ne așeza într-un loc cu umbră ca să ne explice detalii despre segmentul următor pe care il vom vizita, de la rapiditatea cu care a găsit un restaurant bun în care să mâncăm atunci când l-am rugat, spot și neprogramat, la amabilitatea cu care ne-a conectat imediat pe hotspot-ul lui pentru a avea acces la internet (omul având 1 GB/zi pt 5 USD/luna de la provider-ul lui. Orange, Digi, Vodafone, se aude?).

Revenind însă la vizita noastră, am avut extraordinarul noroc să întâlnim un Taj Mahal care tocmai încheiase o perioadă de întreținere, schelele fiind aparent îndepartate de una sau de două săptămâni. Deci nu numai că nu am văzut schelele, dar monumentul în sine era curat și de un alb stralucitor. N-am rezistat evident să nu mă laud pe Facebook cu extraordinara baftă :

Pentru orice călătorie reușită ai nevoie și de noroc! Până săptămână trecută, timp de 3 luni, Taj Mahal-ul a fost acoperit de schele. Îi curățau fațada! E, azi nu avea nici schele și era și de un alb strălucitor (partea de jos doar, cupola ne fiind curățată). Era gata-gata sa pățesc ca turistul străin care, vrând sa viziteze metroul bucureștean, a nimerit in Drumul Taberei!

Și, mai mult, am avut parte de ceea ce se cheama “a double lucky strike”! Era joi, ultima zi când Taj Mahalul putea fi vizitat în timpul șederii noastre în New Delhi. Vineri monumentul este închis pentru curățenie și pentru a permite credincioșilor musulmani să se roage. Sâmbată plecam spre Mumbay si ar fi fost de-a dreptul stupid să stai două zile in New Delhi fără să vezi Taj Mahalul.

IMG_20170810_143414
Perspectivă…

Cateva “facts” care mie mi s-au părut interesante despre Taj Mahal, așa cum ni le-a spus Mayank (deși probabil pot fi citite și pe Google):

  • A durat 22 de ani ca să se construiască Taj Mahal-ul (s-a terminat de construit în 1655).
  • Cel care l-a construit era un rege musulman, toată locația fiind în esență un loc al culturii islamului.

    bty
    Nope, cu siguranță nu sunt musulmani! 🙂
  • Taj Mahal înseamnă efectiv “Palatul Coroanei” (“coroană” fiind “taj”) și e de fapt un mare cavou. Regele l-a construit pentru regina lui, care însă murind cu 30 de ani înaintea regelui, nu a văzut niciodata monumentul. Este îngropată chiar în centrul lui, existând și o linie care definește în plan vertical simetria (inițial perfectă) a locului, inclusiv corpul reginei îngropate fiind tăiat în două de acea linie imaginară.
  • Mormintele reale sunt la subsol. Care nu este însă vizitat. La parter în sala mare a Taj-ului pot fi văzute alte doue morminte facute EXACT deasupra originalelor. Motivul mi s-a părut fascinant: au fost făcute acolo pentru ca podeaua de deasupra mormintelor reale să nu fie niciodată călcată de oameni. Evident călcatul deasupra mormintelor fiind considerat un gest lipsit de respect.
  • Am zis morminte pentru că în lateralul mormântului reginei există și cel al regelui. În mod evident însă, acesta a fost adăugat, neexistând în planurile inițiale. Cum întreg monumentul este construit în jurul mormântului reginei, care este punctul său central, al doilea mormânt apare clar ca o improvizație care strică simetria locului.
  • Situația a apărut pentru că regele (care a supraviețuit reginei peste 30 de ani) a vrut ca vis a vis de Taj Mahal să construiască un alt Taj Mahal. Negru! Vis a vis în raport cu râul care trece prin spatele monumentului. În Taj Mahal-ul negru urma să fie el îngropat. N-a mai apucat, printre altele și pentru ca fiul lui l-a ținut închis ultimii 7 ani din viață. Oricum, fiul a încercat să își spele păcatele hotărând totuși să iși îngroape tatăl lângă soția lui. Variantă evident mult mai ieftină decât încă un Taj Mahal (fie el și negru), dar mult mai puțin estetică în raport cu simetria monumentului.
  • Cele 4 minarete care înconjoară monumentul sunt construite ușor înclinate catre exterior. Fiecare din ele adică. Motivul este că în caz de cutremur acestea să se prabușească în direcția spre exterior, opusă domului principal care este în interiorul lor.
  • Marmura din care este făcut Taj Mahal-ul se pare că este una deosebită. Este indiană, de un alb strălucitor și având o duritate și o lipsă de porozitate care o fac imună la pete de orice fel. În același timp însă este greu de prelucrat. Ce au realizat însă meșterii cu ea este impresionant. De la dantelărie (marmura sculptată ca un mileu), la desene făcute cu pietre semiprețioase în marmură. Practic tot ce este “desenat” pe marmura respectivă (și sunt modele islamice foarte sofisticate) sunt intarsii de pietre semiprețioase. Dealtfel pe baza a ceea ce au facut atunci meșterii, este dezvoltată o industrie destul de mare de prelucrare a marmurii, evident una dintre “capcanele pentru turiști” ale zonei.
  • Există o foarte intersantă iluzie optică a turnurilor secundare ale monumentului, în funcție de zona din care se privește unul dintre turnuri părând că este în față și altul mai în spate. În realitate ambele sunt în același plan față de domul principal.
  • Cei care au construit monumentul aveau o idee destul de clară despre perspectivă. Pentru că porțile sunt înalte, partea de sus a arcelor este mai lată față de partea de jos, astfel încât când te uiți de jos în sus perspectiva să fie a unei porți drepte, nu a unei porți care în sus se îngustează.

Evident, nici noi nu am scapat de “tourist trap” (traps de fapt) pe care însă ghidul le-a gestionat foarte elegant. Dacă primul “trap” s-a referit la marmura cu intarsii (n-am scapat evident fără să cumparam ceva), al doilea s-a referit la tapiserii și bijuterii. Aici am dat un “pas” elegant, dar trebuie să admit că tipul care ne-a prezentat era foarte interesant vorbind despre familia lui și business-ul pe care îl aveau de peste 150 de ani. În plus locul parea un muzeu veritabil, cu poze de la fața locului și texte scrise în cartea de oaspeți de-a lungul timpului de personaje precum Jaqueline Kennedy, Prințul Charles sau maică-sa regina, Bill Clinton and so on. Prețurile însă erau destul de mari (pentru bijuteriile arătate) astfel încăt invitau clar la o negociere. Nu că m-ar fi interesat.

bty
Orice capcană are și o momeală. Aici marmura cu intarsii de pietre semiprețioase.

Și poate că ar trebui să spun două vorbe pentru cei care nu cunosc termenul de “tourist trap”. E vorba de un obiectiv pe care ghidul îl impune obligatoriu în program sub forma vizitării unor locații pentru a cunoaște un meșteșug tradițional al zonei, de unde așteptarea este ca turistul să cumpere ceva, ghidul fiind probabil comisionat de patronul locației. Am văzul asfel de capcane în toată lumea, de la Egipt (prelucrare de pietre transparente, alabastru cred), la China (mătase, lut în Xian unde e și armata de teracotă, prelucrare de cupru, etc), de la Tunisia (pielărie), la evident India (intarsii în marmră, bijuterii etc). Personal am o oarecare apreciere pentru meșteșugarii locali, încercând de fiecare dată să cumpăr câte ceva, în primul rând pentru a capta ceva din culoarea locală dar și pentru a-i încuraja pe localnicii. Valoarea relativă a prețurilor plătite de turiști este pentru ei mult mai mare decât ce înseamnă ele pentru cei care cumpără, fiind în felul astă o formă foarte onestă de redistribuire a avuției în lume. În mod invers, valoarea artistică a lucrurilor achiziționate e mult mai mare pentru turiști decât pentru localnici. Deci schimbul mi se pare corect.

„All in all” o zi agreeabilă dar cam obositoare având în vedere mai ales drumul de cca 7h dus întors.

A doua zi a fost un pic diferită. Fără să ne mai aflăm sub presiunea timpului, l-am “book”-uit pe amicul nostru de cu o zi înainte și am pornit la un tur al New Delhi-ului. Recunosc că n-a ajutat prea mult că la 12h00 erau deja 35C (am început turul târziu, folosind toată dimineața ca să ne recuperăm un pic după cursa din ziua anterioară). Și nu ne-a ajutat nici faptul că, fiind 11 august iar India se pregătea de a 75a aniversare a independenței, India Gate era închisă vizitării și nu am putut-o vedea decât de la distanță, pentru o scurtă fotorgafie, tolerați fiind de soldatul care sătea de pază în perimetru, doar pentru că eram albi.

Dar între India Gate și Taj Mahal (ambele aparent accesibile numai cu o zi înainte) preferințele noastre s-au dus fără regrete către Taj.

Am trecut apoi pe la un alt ansamblu, Humayun’s Tomb, care semana cu Taj-ul dar era mai puțin spectaculos (din nou ansamblu musulman, sec XVI, morminte etc). După ce vezi însă Taj-ul, Marea Piramidă, Marele Zid sau Orașul Intezis toate celelalte palate, piramide, ziduri sau temple par fake și nu te fac decât să regreți că ai pierdut timpul cu ele.

Rapid apoi, din goana mașinii cu aer condiționat, am văzut ansamblul de clădiri care adăpostește Guvernul și Președinția indiană, locul fiind deja transformat de baraje și soldați într-o fortăreață în pregătirea zilei naționale, pentru a ajunge apoi la un alt obiectiv pe care am ținut să îl vedem neaparat: casa in care a locuit și murit Mahatma Gandhi, asasinat fiind, în ianuarie 1948.

Alături de ziarul de dimineață...
Alături de ziarul de dimineață, încă o  bucată de Indie clasică

N-o să vă povestesc viața lui Gandhi, putând și singuri să căutați pe net despre el. Vreau însă doar să menționez că muzeul de acum emana un aer de „simplitate importantă”  dacă o pot numi așa și o anumită încărcătură energetică pe care personal nu am simțit-o prea des în diversele locuri pe care le-am vizitat in lume. Până la vizita asta nu știam detalii despre viața lui Gandhi ci doar liniile principale. Intrând însă în detaliile prezentate generos de locație și suprapunându-le peste ceea ce deja știam despre epoca respectivă ((putere) politică, (prejudecăți) sociale sau dificultate a schimbării de care toți oamenii se lovesc în toate timpurile) am realizat ca schimbarea catalizată de Gandhi este probabil cea mai mare amprentă pe care spiritul uman și-a pus-o vreodată peste lumea fizică, așa cum o cunoaștem. Dacă ar trebui să definesc într-o singură linie călătoria asta în jurul lumii, propoziția de mai sus ar fi acea linie.

IMG_20170811_131158
Simplitatea unui mare spirit. Camera lui Gandhi.

Fac un mic salt înainte, pentru că asta e momentul cel mai bun, ca să spun că peste câteva zile aveam să vizitez și casa in care Gandhi a trait în Mumbai. Remarcabilă și ea, dar un cu totul alt “vibe”, mult redus ca intensitate față de ce văzusem in New Delhi.

Și ajungem la experiența mea favorită din călătoria indiană: Old Market. Am ținut cu tot dinadinsul să vedem Old Market, în primul rând pentru autenticitate (nefind chiar un “highlight” turistic) dar și pentru că eram curioși să vedem ce vând și cumpără indienii, într-un climat cald și umed în care nu prea poți practic să ții prea multe produse organice afară fără să se altereze rapid. Ca să ajungem însă acolo nu a fost foarte simplu. În primul rănd șoferul nostru a ținut să ne ducă cu mașina cât mai aproape de piață (care în esență nu e o piață propriuzisă ci un set de strazi, cam ca centrul vechi de la noi). Asta a presupus să ne târâm pe straduțele alea cu mașina noastră (era un van) într-o înghesuială de nedescris, împreuna cu bicicliști, motocicliști, ricșe, vehicule tractate de animale, camioane, mașini mici, mijlocii, mari și foarte mari și pietoni. O înghesuială care te făcea în primul rând să te întrebi nu cum merg oamenii și vehiculele, dar cum pot exista pur și simplu atât de multe lucruri într-un spațiu atât de mic? După parcurgerea cam a unui km pe straduțele alea, având în fiecare moment impresia că cineva va fi călcat, târât, zdrobit etc etc, am ajuns lăngă parcare. Planul era să lăsăm mașina acolo și să fim preluați de o ricșă cu care să intram în labirintul de străzi. Planul era excelent, dar avea o mica problemă: parcarea era “full”. Dar nu full like in “toate locurile de parcare sunt ocupate” ci like in “toți metrii pătrați ai parcării sunt ocupați de vehicule cu excepția a cca 20mp necesari pentru a manevra mașinile și a putea extrage orice vehicul din parcare pentru a-l înmâna proprietarului, iar în cazul unui incendiu pompierii nici nu vor interveni pentru că oricum nu au cum să ajungă în interiorul parcării, avand doar 20 mp liberi la intrare”. Sincer să fiu, din toată situația nu ce am văzut în parcare m-a mirat, ci faptul că șoferul a crezut, prin cine știe ce raționament, că ar fi putul găsi un loc liber în parcarea AIA. Pe același criteriu probabil că și joacă săptămânal la loterie având o deficiență de înțelegere a conceptelor de “șansă” și de ”probabilitate”. Oricum, planul B a fost să facem același drum înapoi, în aceiași înghesuială încredibilă și să ne plasăm strategic în afara zonei respective de străduțe. Acolo șoferul a putut parca și ne-a pus într-o ricșă spunând că ne așteapta in cca o oră să ne întoarcem. Și așa a început aventura. În primul rând ricșa era condusă de un bătrănel de cca 65 de ani si 45 kg. Foarte bine putea să aibă și 45 de ani, dar 45 de kg avea cu siguranță. Noi eram doi în ricșă, în spatele bicicletei și împreuna aveam probabil peste 130 de kg. Închipuiți-vi-l pe omul nostru apăsând cu greutatea corpului , în picioare stând, pe fiecare din pedale, pe rând, ca să le poată învărti. M-am simțit deosebit de jenat și mai că imi venea să îi spun să treacă în spate și să trec eu în față la pedale. În plus, când dupa eforturi vizibile reușea să prindă un pic de viteză iar traficul (haotic și imprevizibil) îl obligă la cea mai mica frână, mă făcea sa mă simt ca și călătorul în deșert care tocmai băga (încă) un cuțit în burduful cu apă.

Cât despre trafic, dacă în timpul experienței anterioare cu van-ul am crezut că am văzut totul, acum mi-am dat seama că văzusem de fapt foarte puțin. Sau mai exact văzusem foarte puțin și nu simțisem nimic. În ricșă fiind, totul era în jurul nostru, direct, aproape, zgomotos și fară nicio barieră de genul caroseriei unei mașini. Închipuiți-vă că stați în mijlocul bulevardului Magheru, în picioare, în short și tricou, la o oră de vârf. Asta e doar parte a senzației pentru că nu prea sunt cărucioare, camioane, caruțe trase de animale, autobuze, microbuze, minibuze și foarte mulți alți pietoni. Pe Magheru nu sunt decăt automobile și, rar, câte un autobuz pe banda 1. Aici erau de toate, în toate direcțiile și din toate direcțiile, într-un claxonat continuu și polifon pe un fond de zumzăit dat de zgomotul motoarelor, vocile oamenilor sau a zgomotele obiectelor trântite. În plus de nenumărate ori traficul se oprea, practic nimeni nemaiputând să se miște în nicio direcție. Dar de fiecare dată mișcarea repornea după maximum unul sau două minute, fluviul mișcător de vehicule și oameni reîncepând să curgă până la o nouă oprire…și tot așa. Nu am înțeles și nu îmi dau seama cum funcționa mușuroiul, dar câteva lucruri sunt sigure:

  1. Toți erau egali în trafic. Omul nostru cu ricșa nu a vut nicio problemă să se ia la întrecere cu niște autobuze și să le depașească prin exterior, profitand de un mic blocaj al acestora. Ricșă, motocicletă, automobil, camion sau autobuz, toate făceau parte din democrația străzii…și se comportau ca atare.
  2. Nu există ciocniri, zgărieturi, acroșaje. Oricum nu la un nivel mai mare decât traficul din București să zicem. Nu-mi dau seama cum reușesc!
  3. Semafoarele și semnele de circulație există. Dar doar atât.
  4. Întotdeauna, dar întotdeauna traficul se repornește indiferent de cât de haotică, disperată sau împosibilă pare situația.
  5. Există și poliție dar care, sincer, mai mult încurcă decăt ajută.
  6. Toată lumea care are claxon îl folosește. Incontinuu! Aici însă cred că mi-a scăpat ceva. Pentru mine dacă toți claxonează nu prea mai ai cum să faci diferența între o situație care iți solicită atenția și “traffic as usual”. Practic claxonul nu mai ajută la nimic, nemai știind unde să te uiți. Cu toate astea indienii îl foloseau, având probabil un simț foarte dezvoltat de selectivitate și unidirecționalitate.
  7. Nu cred că am pomenit ceva de semnalizatoarele de la mașini. Nu aveam de ce oricum.

Și mai interesant a fost când am coborăt din ricșă, ca să mergem prin bazar. Magazine multe, colorate și cu fel de fel de produse. De la mirodenii la oale și vase, de la încălțăminte la chimicale etc. O înghesuială de nedescris, o canalizare și o sanitizare a locului mai puțin decât aproximativă, o varietate a mărfurilor remarcabilă și un nivel al prețurilor foarte mic. Asta era India adevărată, nu cea pentru turiști. În bazar fiind, recunosc că la un moment dat m-am gândit ce facem dacă nu îl mai regasim pe omul nostru cu ricșa, șansele fiind mari având în vedere înghesuiala și o oarecare asemanare a localnicilor.

M-am liniștit însă rapid realizând ca noi suntem mult mai importanți pentru el decât e el pentru noi și nu ne va pierde el din ochi. Plus că noi, albi cum eram, nu prea puteam fi confundați cam cu nimeni pe acolo. Evident așa s-a și întâmplat. La terminarea excursiei i-am dat cam 300 de rupii, triplu cât ni se sugerase, care la rândul lui era dublu față de prețul pieței, pentru că eram turiști albi. Omul și-a făcut deci venitul pe 2 zile într-o oră. Din perspectiva asta parcă modul în care s-a chinuit să dea la pedale nu mai pare atât de inuman. Și ca să fie lucrurile clare, 300 de rupii înseamna 18 lei.

bty
Poate? Totuși ?

Redați în primire șoferului, n-am scăpat de vestitul tourist trap, de data asta sub forma unui magazin cu “de toate” pentru turiști. Singurul lucru mai acătării era un sari pentru Oana, ocazie cu care am aflat că sari-ul e doar o bucată de pânză care se împachetează mai dichisit. Dar evident când ar fi purtat Oana un sari?

După atâtea vizite am ajuns la hotel rupți, dar mai bogați cu amintirea unui New Delhi mai altfel (se pregatea de sărbătoare), colorat, zgomotos, sărac (material) pe alocuri, dar vibrant, charmant, foarte divers și pentru mine cel puțin, incredibil.

Namaste New Delhi!

Advertisements