Acum foare mulți ani (!) am mers in China cu motocicleta. Unul dintre companionii mei, un francez care avea o afacere cu vile (chalets) în Alpi, a avut un moment filosofic: “Îți dai seama că noi la fiecare două zile vedem un Paris de care nimeni nu știe?”. Afirmație mai mult decât adevărată, având în vedere dimensiunea orașelor chinezești pe care noi le vedeam (în 2004 asta, azi însă am vorbi de doi Pariși într-unul singur, raportat la aceleași orașe de atunci).
Cam așa îmi vine și mie acum să spun, vorbind despre orașul gazdă al coechipierului meu de călătorie, @Radu Georgescu, Louisville. Practic nici nu am realizat că eram gata, gata să ratez un București american, fără să vreau.
Louisville (1.2m locuitori), cică numit după unul dintre regii Franței (Ludovic “al câtălea vreți voi”), e capitala Kentucky-ului…dacă nu știați. (Late edit: nu, nu e capitala Kentucky-ului. Frankfort (cu “O”) e capitala!) Știați însă cu siguranță pentru ce e Kentucky-ul cunoscut: Kentucky Fried Chicken and bourbon (plus, se pare, UPS care are head quarter-ul acolo)…dar despre asta mai târziu.
Nu chiar un Versailles, dar tot al lui Louie e!
După o aterizare care în Europa nu ar fi fost posibilă, zburâd prin oraș la 1000ft (300m) pe un râu, Ohio, graniță între state, cum ai merge la Giurgiu-Ruse de exemplu pe Dunăre fară să te întrebe cineva de sănătate, urmată de o campare la un super motel, amintind de perioada interbelică a Bucureștiului – Red Roof – am purces a doua zi la cunoașterea locului, în Porsche-ul amicului meu Radu.
Ca să trec repede peste detalii, Porsche-ul decapotabil, un Boxster decent (zice Radu), a.k.a “Ferrari-ul săracului”, sau “sărakului“ după noua ortografie, are un uriaș dezavantaj: îți trebuie șapcă ca să poți să mergi în el în soarele Kentucky-ului, care ardea cam cu 36-37C (am avut și ghinion aici!).
Șapcă a și fost (salutări Șapcă, se știe el!), iar situația nu ne-a împiedicat să începem ziua în forță: trecând râul Ohio în New Albany, Indiana (o oră mai devreme acolo, că tot vorbim de state). Am început astfel ziua glorios, la un bar cu podea de bani și burger de cămilă. Adică într-adevăr, “camel”, dromader etc. Cu speranța că nu a fost un truc de marketing, nefiind suficient de sofisticat ca să fac diferența între un burger de vită, unul de cămilă și unul de opossum, m-am bucurat de moment. În același timp am realizat însă că sunt suficient de sofisticat să recunosc banii, oriunde s-ar afla ei, un mare plus față de lipsa de competență în burgeri.
Ban cu ban… 
…se construiește baza!
Următorul punct, foarte important pe ordinea de zi, a fost prelevarea de test Covid pentru guvernul canadian. Pentru guvernul canadian, dar pe banii mei. Și nici măcar pe ai contribuabilului american, avantaj de care amicul meu Radu a beneficialt din plin, grație înțeleptei politici Medicare a președintelui Obama, Dumnezeu să-i dea sănătate, acum odată cu împlinirea vârstei de 60 de ani.
“189$ and 6h later“ eram testat și declarat negativ, fiind deci pregătit să îmi continui călătoria spre pâmantul făgăduinței. Mă refer la Germania acum, care are oricum același cap compass ca și România atunci când o vezi din America.
Mai mult, după un spectaculos exercițiu de logistică cu Ben, amicul meu din Florida găsit pe net, “life raft”-ul care urma să salveze doi aviatori în “distress” în Atlanticul de nord, cât și costumele de “immerssion” care cică te țin mai confortabil decât în sânul lui Avraam în apa de 4C a Atlanticului de nord, au sosit “in full and in time”. Evenimentul ne-a permis astfel să plecăm la timp în călatoria spre Europa, pană ca marea să înghețe si urșii polari să devină mai agresivi ca cei de la Tușnad. Am menționat cât de mult admir logistica americană, care de la al doilea razboi mondial încoace ia aurul la fiecare olimpiadă geopolitică? Anyway…
În Louisville fiind și profitând de Ferrari-ul amicului meu Radu (e drept “al săracului” dar eu sunt OK cu asta), am dat o tură și prin down town-ul, “Dorobanți”-ul și “Ferentari“-ul local. Long story short, în Dorobanți-ul lor casele costa la fel ca în al nostru…nominal, în Ferentari au ceea ce se numeste “shot gun houses” (lungi si înguste), un pas înainte față de “just shot guns”-urile de la noi, iar în down town nu gasești o hârtie pe jos, semn evident de sărăcie, oamenii nepermițându-și nici măcar un Snikers sau o gumă de mestecat. De shaorma nu mai spun!
Altfel locul e mare, prin parcuri te plimbi cu mașina, ca și prin cimitir dealtfel. Închipuiți-vă un Herăstrău, de 10 ori mai mare, în care cei harnici si-au facut vile și un Bellu prin care poți să o tai cu mașina ca să fii sigur ca nu întârzii la întâlnire, salutând în graba ta, către întâlnirea cu noua cucerire, soldații care au căzut în ultimele războaie cunoscute de orice elev de liceu american…nu prea multe probabil!
Și că tot am vorbit de cimitire, în Louisville am avut ocazia să văd cea mai tare biserică sau cel mai tare restaurant mexican, depinde cum vrei să o iei. Cronologic sau după afinități. Fusese biserică și acum era restaurant mexican. Dacă iad-ul e “hot” macar să fie și gutos!
Revenind la Kentucky si la notorietatea lui, am ținut să punctez până la închiderea zilei cele 3 lucruri care îl fac celebru: 1) tutun, reușind să cumpăr, cash, în secundele de dinaintea închiderii magazinului, niște trabucuri, 2) KFC, de la care m-am abținut, dar însă cărora le-am admirat de afară frumusețe de stadion (nu e gluma, exista stadionul KFC oricât de ironic v-ar părea) și 3) bourbon-ul, Kentucky fiind DOC pentru bourbon așa cum șampania se face numai in Champagne, restul fiind distracții. (Jack Daniels, din Tennessee se numește bourbon numai pentru ca cineva acum circa 150-180 de ani a apucat sa semneze un act, inainte ca bourbonul sa devină exclusiv a “Kentucky affair“). Așa încât, în Kentucky fiind, am hotârăt că pe drumul de întoarcere, 2 litri de benzină pentru avion sunt mai puțin importanți decât doi litri de bourbon.
Good ol’ Kentucky bourbon. 
Lungul drum către casă.
Seara s-a încheiat cu o picanha cu farofa (un fel de pesmet făcut dintr-o cereală braziliană), gătită de Radu, o rețetă originală de la prietenii lui brazilieni, încă neajustați complet la USA și seria de concepte care vine împreuna cu statul american: taxe și impozite, declarații de venit și casă de marcat. Am promis că mă revanșez când ajungem în România cu o vită maturată 30 de zile…evident însă, în cazul meu, cu taxele și impozitele plătite la zi!
“Ia cu farofa”… 
Ferrari-ul cui?
Și cum diferența între Kentucky și România ține exclusiv de longitudine, nu și de latitudine, s-a pornit spre seară o furtuna de genul celei care, în București, încinge Facebook-ul (cu selfie-uri) și 112-ul (cu reclamații la Enel). Radu, elegant, s-a oferit să mă conducă pâna la hotel, cale de 10 minute (a.k.a. next door in US). “2 minutes into the flight”, ca să folosesc o expresie consacrată, mașină s-a rupt (la propriu!!) și cu chiu cu vai am reușit să o tragem la marginea drumului. Moment în care a doua parte a expresiei “Ferrari-ul săracului“ a punctat (probabil încă odată) o victorie de palmares!
One way ticket only! 