Unul dintre beneficiile zburatului cu avionul este că poti face “la minut” lucruri care pentru alții sunt “la zi” sau chiar “la săptămană”. OK, nu e chiar la minut, dar “la oră (ore)” e cu singurantă.
Mai concret, ajunși în sudul Franței și sătui de ”apele reci” din ultimele două săptămâni, n-am rezistat să nu facem ”o aroganță” și să ne abatem un pic din drum…cam prin Corsica, așa.
Zis și făcut (sau și zburat mai exact) și după o călătorie de 1h30, în care am văzut cea mai mare flotă de vase (toate de agrement) din viața mea, survolând Cannes-ul (cum s-ar fi văzut oare flota din Normandia în ziua ”Z”?), am aterizat în Bastia. Charmant, pe malul mării, cu insula Elba și dincolo de ea Italia, la orizont.
Elba…Napoleon…etc
Interesant a fost că după ce ne-am rugat la telefon de FBO-ul local să ne permită să aterizăm pe aeroport, NOTAM-ul (buletinul de informare) menționând că “general aviation area” e plină și trebuie să ne anunțăm sosirea cu 48h înainte, noi evident sunând doar în dimineața zborului, ajunși acolo am vazut că platforma era goală-goluță. Turnul ne-a îndrumat spre locul C27 însă ne-a ghidat prost. Ba chiar, la un moment dat, pentru un privitor de afară am fi apărut ca un avion care se învârte fară cap și fără coadă pe platformă. Exasperați am întrebat dacă nu putem parca oriunde, platforma fiind oricum goală. ”Nu” a venit răspunsul sec, care ne-a calibrat corespunzător așteptările referitoare la ospitalitatea franceză.
În aeroport ceremonia de întâmpinare a continuat cam în aceleași coordonate. Ni s-a spus să așteptăm la poarta terminalului intern până va veni cineva să o deschidă, nefiind primiți să intrăm prin terminalul extern (corect de altfel). Doar că n-a fost nimeni anunțat să vină (urma să vedem că în Franța e regula) și am fost norocoși că, 15 minute mai târziu, au apărut doi stewarzi cu doi pasageri în căruț de invalid, care au (nu ”ne-au”) deschis ușile ca să intre. Fără remușcări ne-am strecurat în spatele lor întrebându-ne cum se spune în franceză la ”tail gateing”. Oricum, o ceremonie de ”Bine ați venit” care semăna mai degrabă cu una de ”De ce ați venit?”
Drumul pe ziua respectiva s-a terminat cu un taximetrist care, pe lângă tariful cursei, a cerut si 5€ ca ne-a urcat și coborât bagajele. Sincer, după taxa pe cearșaf din Vignon, începusem să mă obișnuiesc cu diversele ”extra” franțuzești, așa că nu m-am mai mirat.
Cu un charmant aer mediteraneean si un je ne sais quoi, parca italian, Bastia e de vazut și de gustat. Mai ales seara în port, unde restauratele pescaresti si iahturle se întrec în prețuri. Iahturile castiga net, dar daca nu esti atent nici cu restaurantele, în clasa lor, nu mi-e rușine.
Că vorbeam de aerul mediteranean, acesta e mai degraba italian decât franțuzesc și asta pentru că italienii ne-au învațat cu Sicilia și cu Sardinia, pe când francezii, când e vorba de Mediterana, în afară de jandarmul din St. Tropez și Marsilia n-au nimic. Norocul francezilor a fost că au transferat insula cu tot cu Napoleon, luat la pachet, un pic înainte ca să se nască. În același an adică, 1769. Dacă întârziau puțin omul juca în echipa Italiei și cine știe cum s-ar fi jucat la sfârșitul sec XVIII și inceputul secolul XIX Campionatul European pe Imperii.
Așa însă, în sec XXI Franța are insula cu tot cu statuia marelui atacant…împărat mă rog, pe când Italia are doar ultimul titlu european, plus toate celelalte insule mari din Mediterana, plus Gucci, Alfa Romeo, Sophia Loren, pizza, Capela Sixtină etc. Încercam doar să fiu imparțial ! 🙂
Micul caporal 
Pe tradițional 
Vine poșta 
Când o să fiu bogat… 
Dintre sute de catarge… 
Piața Sălăjan…din Bastia
Unul dintre motivele pentru care am ales Corsica, pe lângă cel clasic ”n-am mai fost niciodată”, a fost și acela că insula e destul de cunoscută pentru peisajele muntoase și drumurile spectaculoase din interiorul ei. Și cum le poți cunoaște mai bine decât pe motocicletă? Și eu și Radu având ceva km la activ pe două roți și pe deasupra mulți făcuți pe tărâmuri exotice. Așa că a doua zi programul a cuprins un singur lucru – ”datul pe motoare”.
Prima problemă a fost că Radu își pierduse ”driving licence”-ul lui american. ”If I don’ sii ze original I canot rent ze mὀtὀ” …a sunat foarte clar verdictul domnișoarei de la compania de închirieri.
După cum toată lumea știe, românul e frate cu codrul, dar și cu birocrația. Nu s-a inventat astfel regulă care să blocheze un român (niște în cazul ăsta) pus pe treabă. Așa că am mers la doua companii diferite, amblele închiriindu-ne câte un motor pe permisul meu. Și așa cum statul român nu poate vedea cine și ce proprietăți are, neexistând o evidență centralizată a cărților funciare, nici francezii nu au putut omologa recordul turistului care a mers pe doua motociclete odată, din probabil aceleași motive.
Că a ventit vorba, nu erau chiar doua motociclete, ci o motocicletă și un scuter. Scuterul, grație prudenței lui Radu care a vrut ”o motocicletă de max 250cc, ca să nu ne trezim cu una de 1200!”. Nu ne-am trezit, din contra am adormit pe el. La vederea scuter-ului oferit, am declanșat o adevarata ofensivă de rugăminți și regrete sincere pentru neînțelegere, încercând să schimbam scuterul pentru o motocicletă. Toate rugamințile noastre însă și soluțiile oferite companiei de închiriere, care spunea că nu are moticiclete disponibile (deși curtea era plină dar cică pentru a doua zi) s-au lovit de un refuz categoric. Refuz care, după experiența trăită pe aeroport la parcare, părea că devine trade-mark-ul dacă nu al Franței, cel puțin al insulei.
Experiența prin munții Corsicăi însă a fost senzațională, cu drumuri curbate, înguste, asfaltate, goale, spectaculoase și pe alocuri periculoase. Satele și pădurile traversate păreau din altă lume, nu de puține ori gândindu-mă cât de cool ar fi să ai o casă acolo…
Dupa 6h de alergătură, coborând spre coastă, am avut ocazia să cunoastem Franța și mai bine. Dupa ora 15h00 nu mai poți mânca prânzul. Restaurantele se închid până la cină. Daca nici francezii nu stiu sa se ferească de muncă, atunci cine?
Și pentru că tot nu aveam ce face, ne-am făcut de lucru cu o sticlă de sirop de smochine, vărsată în cutia scuterului de Radu. Norocul a fost o spălătorie cu jet wash care a rezolvat problema. Deși nici asta n-a fost pe direct. Pentru jet wash trebuie moneda de 1€. Nu aveam. Așa ca Radu a pus benzina și a adugat 1€ la nota ca să il ia cash. Că 2 minute mai târziu am pus și eu benzină, de la acelasi pistol lipicios de sirop de smochine, n-a mai fost treaba lui.
Pe drumul spre hotel am luat un radar, fiind la limită cu viteza, dar evident pe partea nepotrivită. M-am bucurat că numarul motocicletei e doar pe spate simțindu-mă 5 minute mai deștept decât poliția franceză. N-au fost însă 5 minute ci două luni . Când scriu rândurile astea, la mijloc de octombrie, deja am primit si achitat amenda de 45€. Elegant pe email, cu link de descărcare documente cu tot…Incă un motiv pentru care mi-a părut rău ca insula nu e italiană.
Seara am punctat-o în port, la un restaurant de vârsta mea (sau asa scria pe el – ”depuis 1969”), unde un meniu gourmet de 4 feluri, impecabil servit pe malul marinei, m-a facut sa suspin după ora si jumatate pierdută în Greoenlanda în așteptarea felului principal. Acolo însă aveam steguletul meu, frumos pe masă, iar aici toate steguletele din jur erau ale altora…pe iahturi. Dacă ar avea și avioanele stegulete…
”Another day, another way”, doar că de data asta era ”the last day, the last part of the way”.
Ziua a început în forță, dis de dimineață la cafea, în charmanta gradină din spatele hotelului discutând despre care e cel mai indicat traseu de urmat: Prin Pula/Croația sau prin Belgrad/Serbia. Și ca discuția să ne priască, am vrut să luăm și micul dejun, aparent o cerere rezonabilă, mai ales că era deja 7 diminieața și nu mai era nimeni pe terasă.
”Vingt minutes” ne-a zis domnul care servea masa, desi totul parea că e prgătit. Puțin contrariați de refuz ne-am continuat discuția căzând de acord că dacă putem alimenta în Bastia mergem direct până în Belgrad, daca nu, ne oprim mai devreme la Pula, unde însă benzina e mult mai scumpă. 10 minute mai târziu prietenul nostru ne-a servit potpuriul de croissante și porții tip mostră de gem, cu aerul că ne face un mare favor, înainte deci de expirarea celor 20 de minute de așteptare decretate.
După returnarea cu succes a ultimei motociclete pe care o ținuserăm până dimineața, urmată de returnarea cu același succes a garanției de 800 euro pe card, alți 50 de euro mai târziu am ajuns la aeroport unde ne-am pregătit mental pentru asaltul graniței franceze. Dacă intrarea a fost simplă, sărind practic gardul aeroportului din Calais, ne-am gândit ca ”twice lucky” e puțin probabil, mai ales că Bastia e un aeroport cu curse regulate și astfel plin de poliție, vameși etc.
Corsica…da, chiar ea! 
Atât de aproape de fericire… 
Repellent… 
Oldies but goldies…toți
Ca de obicei, pasul 1 este contactul cu FBO-ul local. Aici surpriză, domnișoara știa engleză și cu un foarte sexy accent franțuzesc mi-a spus că îl cheamă pe colegul ei, care va veni în ”tuenti minits”. Domnișoara nu avea cum să știe că, deja, când era vorba de ”20 de minute”, eu eram fluent in fraceză.
10 minute mai târziu (din nou, era ziua noastră norocoasă unde totul aparent mergea pe repede înainte), a venit colegul care ne-a însoțit prin fluxul de graniță și vamă. Aici surpriză: Radu își lăsase pașaportul în avion, avion care în momentul ăsta era, cum ar veni, dincolo de graniță. Deci ca să ajungă să își ia pașaportul, îi trebuia pașaportul. Noroc cu o polițistă foarte isteață care, înțelegand că suntem piloți, ne-a spus că nu mai e nevoie de pașaport, impresionându-mă până la lacrimi cu solida ei doză de ”common sense”, dealtfel marfă rară la polițiștii din toată lumea și aproape de negăsit în Franța în general.
Părea că ne îndreptăm către o zi perfecta dar n-a fost să fie. Ne-am oprit la o pană de cauciuc de ziua perfectă. Pe partea stângă trenul de aterizare era ”pe geantă”.
Două erau problemele majore în momentul ăsta. Prima era că o pană de avion nu se face ca o pană de mașină. Avionul nu are cric și pentru schimbarea unei roți îți trebuie practic utilaje de atelier de reparații/întreținere etc. A doua e că trenul de aterizare are cameră, nu e tubeless. Deci trebuia vulcanizată camera în cazul fericit. În cel nefericit trebuia schimbată. De unde una nouă?…
Anunțând turnul și rugându-i să ne acorde asistență ne-au timis la hangarul școlii de pilotaj unde, un batrânel simpatic care era pe acolo aparent fară motiv, fiind singura persoana vie pe o rază de 1km, ne-a spus că ne poate ajuta maxim cu un compresor. Dar, a adăugat, să vorbim cu FBO-ul.
Zis și făcut. În timp ce Radu a rămas să îți facă de lucru cu compresorul, eu am ieșit pe o poartă laterală (pe unde aveam să și reintru mai târziu, sărind peste tot circul cu poliția, vama etc) și am ținut-o glonț către biroul FBO-ului. Acolo domnișoara de mai devreme, cu același accent sexy, mi-a făcut legătura pe telefon cu colegul ei, care m-a anunțat că nu au cum să ne ajute. Inclusiv insistența mea cu priviere la ”dar ce faceți aici dacă un Airbus are o pană de cauciuc?” n-a dus nicăieri. ”Désolé” a fost maximum din ce am putut să scot. Așa că am trecut rapid la planul B reușind sa sar într-un taxi și să cumpăr de la o benzinărie ”crevasse repellent”. Adică substanță pe care o injectezi în cameră ca să astupe gaura …până un alta. Niciodată nu mi s-a parut o benzinărie mai utilă ca în momentul ăsta.
La întoarcerea pe aeroport roata era umflată și parea că se menține, cel puțin în ultimele 30 de minute. Asta ne-a dat speranțe, în idea că și dacă era o înțepătura, era probabil suficient de mică încât să fie reparată de repellent. Partea mai amuzantă a fost când, după injectarea lichidului în roată m-am apucat să dau ture în toate direcțiile pe platforma goală, pentru a împrăștia lichidul în cauciuc cât mai uniform. Am anunțat turnul înainte pentru a nu trimite poliția, cum altfel, după ce vezi un avion pe platformă mergand în cercuri și S-uri?
Gata de plecare, am garat avionul la punctul de alimentare și am cerut asistență turnului care ne-a spus că va veni cineva. 20 de minute mai târziu am început să iscodim butoanele de la stația de alimentare, Radu luând decizia că singurul mod să atragem atenția oricui este să apese pe butonul de urgență. Genul acela de buton mare și roșu lângă care în general scrie să NU îl apeși. Nu s-a întâmplat nimic și după alte 10 minute am luat-o pe jos de-a latul latformei (cam 1 km) pâna la depozitul de Jet A1 care avea și clădiri de birouri. Aici am reușit să dau de probabil singura persoana din zonă, un tip cu față tipică de francez, cam pe la 40-45 de ani, care juca candy crush pe mobil. Politicos, după salutul de rigoare, am deschis conversația cu deja celebrul ”Parlez-vous Anglais?” ”Non!” a venit răspunsul rapid, după care omul s-a afundat din nou în candy crush. Mi-a luat vreo 2-3 secunde ca să realizez că, dacă nu făceam ceva rapid, nu mai plecam vreodată din Bastia. Așa ca mi-am luat și inima dar și franceza mea limitată în dinți și i-am spus omului că vrem benzină ca să ne cărăm de acolo. ”Vingt minutes”-ul care a ieșit din gura lui (al treilea pe ziua de azi) m-a debusolat total. Noi deja așteptasem cam 45 de minute ca să apară și apăsasem inclusiv pe butonul de urgență, iar omul continua să joace candy crush! Am insistat și mi-a replicat iritat că mai are un avion să alimenteze după care vine la noi.
10 minute mai târziu (se pare că, în realitate, ”vingt” e de fapt 10 in franceză!) l-am văzut apărând cu mașina de-a latul platformei venind spre noi. ”Noi” find eu cu Radu, care stăteam așezați pe pământ la umbra din ce in ce mai mica a containerului-benzinărie, aruncănd odată la 5 minute cu bețe sau pietricele către orice vedeam că mișcă în iarbă. Practic dacă era cal și nu avion, deșertul și nu aeroportul, arătam ca doi mexicani înțepeniți prin vreo fundătură de deșert fără niciunele și în curând și fără apă…
Revenind însă în timeline-ul nostru, a urmat rapid o dispută între operator și Radu pe linia ”De ce ați apăsat butonul de urgență?”/”De ce n-ai răspuns la urgență? Dacă era o problemă? Ce e aici, Africa?”. Spiritele s-au calmat însă, dar a mai durat încă 35 de minute ca operatorul să îi de de cap și să repornească stația de alimentare. Și asta după o serie de telefoane și încă o vizită la birouri.
Tocmai când luasem decizia să zburăm la Pula cu benzina pe care o mai aveam, miracol, stația a repornit.
Așa că am alimentat și aproape 3h mai târziu decât intenționaserăm initial, ne-am luat zborul către casă. După un solid IFR în Serbia (zbor după instrumente, vizibilitatea fiind zero) și o procedură de aterizare complexă în Belgrad, un serviciu prompt pe aeroport, urmat de o decolare rapidă, am aterizat pe Băneasa în jurul orei 10h00 seara.
Atunci era încă una din multele opriri, aproape nerealizând evenimentul și faptul că ”we did it!”. Dar din fericire, pentru orice lucru special, ai o viață înainte în care să îl deguști pe îndelete. Dar nu mai mult decât îți permite următoarea aventură…
Peste toate ma bucur că, și de data asta, am rămas fidel sloganului ”Travel for the journey and not for the destination” !
From November 6000 Quebec, over and out!
One way ticket only! 