A, B, C, D, E…F

Unul dintre dezavantajele zburatului cu avionul propriu este că n-ai pilot. Cam ca Ion Țiriac care, când n-are bani de doi piloți, își pilotează el avionul (https://www.youtube.com/watch?v=o-YTupjrvgA). În cazul meu problema se acutizează, întrucât, pe lângă faptul că trebuie să-mi pilotez avionul (din fericire nu mai sunt “avioanELE”, anteriorul fiind vândut), nu pot nici să scriu pentru blog în timpul călătoriei, lăsând deci pe mâine ceea ce evident nu pot face azi. Problema aici însă este definiția “mâine”-lui, care poate varia între “de mâine mă apuc de slabit” până la “mâine tovarașul Kim Jong Un ar dori să…”. În cazul meu situația a fost mai degraba un mix de genul “de mâine tovarașul Kim Jong Un ar dori să slabească”, ceea ce m-a pus pe o traiectorie corectă . Notă (serioasă): de admirat totuși eforturile reale ale tovarășului Kim Jong Un în direcția descrisă.

Ca atare, iată-mă pe terasă, acasă – spoiler alert deci, happy end în final! – încordându-mi memoria pentru a stoarce impresiile celei de-a doua părți a călătoriei, mai ceva ca personajele din Hangover (I și II că III-ul a deviat) în minultul 12’37’’ al filmelor.

După seara “wet” în Iqalut-ul “dry” (la alcool mă refer aici), unde am văzut cea mai tare baie cu ferestre panoramice din viața mea (singura dealtfel), camera băii fiind construită deasupra unei prăpastii (mă rog, prăpăstiuțe) și care atârna deasupra oceanului, ne-am trezit a doua zi dimineață (fără “dis de”, lucru care va conta în final) și după clasicul mic dejun din ouă (călătorite și zburate la business class probabil, din moment ce aprovizionarea se face cu vaporul numai 4 luni pe an iunie – septembrie, în restul anului apele fiind înghețate), am luat-o spre aeroport.

Drumul ne-a oferit un excelent motiv de conversație cu șoferul nostru, șeful FBO-ului local (FBO=companie de handling), un tânar (dar cine nu e tânăr în comparație cu mine?) saudit, din părinți pakistanezi și indieni. Un fel de Istvan Popescu din Germania, care și-a găsit de muncă în Italia. Highlight-ul conversației a fost calculul (indirect) al prețului roșiilor în Iqualit : două roșii = o oră de muncă. Mut de uimire ]n timp ce contemplam averea celor de la Matca/Galați, am ajuns la aeroport unde ne-a întâmpinat o veritabilă vreme de vară din Nunavut, un fel de “Țara Oașului” a Canadei. Ne-a încurajat însă, în timpul îndeplinirii formalităților de plecare și updatare a hărților din sistemul avionului (aveam să trecem pe hărțile Europei), prezența reconfortantă pe aeroport a echipajului unui avion de “search and rescue” al Royal Air Canadian Force, cantonați acolo pentru antrenamente. Dacă însă prezența lui Messi ar fi un bun prilej de antrenament pentru orice echipă din fotbalul mare, mic si foarte mic (românesc în cazul asta), noi am luat-o ca pe o pisică neagră care, am sperat că ne va aduce totuși noroc nu ghinion!

• 

• 

• 

• 

Fast forward, după echiparea cu constumele de ștrumf (costume de izolare termică) și alimentarea avionului pe o ploaie crâncenă, care a reușit să ude până și bordul avionului în cele 47 de secunde în care am deschis ușa ca să ne introducem în cokpit (am mentionat că era vară în Iqualut, nu?) am purces la zbor. Groenlanda, here we come!

Și Groenlanda a și fost 3h mai târziu, aterizând în Nuuk, cea mai mica capitală a celei mai mari insule din lume.

La ieșirea din aeroport am fost străfulgerat de gândul că, la întorcere, vom rămâne fără cuțitele de la brâu, niște scule complexe numite “Leatherman”, obligatorii însă (sculele nu brand-ul) pentru orice zbor transatlantic în avioane mici. N-a fost cazul, reintrarea pe pistă, două zile mai târziu, fiind făcută pe o poartă la fel de securizată ca ușa din spate a autobuzului 333 când te dai jos din el la Piața Presei Libere. Sculele însă sunt legendare existând și “marketing line-ul”: “There are only two type of pilots, one that has a Leatherman and the other one that borrows a Leatherman“.

Ca să fiu mai exact și intrarea în Groenlanda a fost la fel, doar că ușa pe care am ieșit din aeroport părea ușa din fața a 333-ului, nu cea din spate. Basically, no questions (inclusive despre Covid) and no papers asked. Business opportunity pentru clanurile Spoitoru’ și al sportivilor!

• 

• 

Odată ajunși în lumea liberă (un eufemism, Groenlanda fiind o insulă, mare dar insulă), am reușit cu greu să facem rost de un taxi. L-am rugat astfel pe șofer (era șoferiță) să ne duca la “un hotel”. Pas greșit, întrucăt ne-a dus la cel mai cunoscut hotel din oraș – Hans Egede (țineți minte numele, că s-ar putea cândva să vă folosească).

Hotelul, un 4* declarat (solid 2*) ne-a întâmpinat profesionist, oferindu-ne camerele solicitate : 2 camere pentru 2 zile. După ce am plătit cca 400E (no drama – 100E pe noapte fiind corecți), am fost rugat de recepționer să îl trimit și pe amicul meu ca să își plătească camera, rugaminte care, instant ,a ridicat prețul camerei la 200 E/noapte. Drama urma însă, revelându-ni-se atunci când am vazut “what 200E/night can buy in Greenland”. În esență o camera de cămin stundețesc, cu un pat de o pesoană la perete și evident, fără petrecerile, bautura și colegele de la ASE pe același palier. “Sometimes you win, sometimes you lose“. Cu observația că în cazul asta s-a adăugat si “big”. Vă las pe voi să îl puneți în propoziție.

• 

• 

• 

• 

Seara s-a încheiat cu o tură într-un supermarket groenlandez de unde am cumpărat ceea părea a fi o shaorma groenlandeză: un platou de bucăți de pește, care avea și doua jumatăți de măr în el, echivalentul probabil al roșiilor din Iqualit, astfel o bună definiție locală a lui “cu de toate”!

Lucrurile au început să se balanseze însă în dimineața următoare cănd, la micul dejun, am putut experimenta un mix de bucătărie internaționala și pești locali, momentul mai îndulcind din prețul camerelor, e drept cu aspartam, nu cu zahăr, dar oricum!

Highlight-ul dimineții a fost însă întâlnirea unui compatriot care, auzindu-ne că vorbim românește, a venit la masa noastră și s-a prezentat. Pe scurt, Liviu, plecat de zeci de ani în Danemarca (și vorbind limba), era între două avioane (al doilea plecând mâine din Nuuk), în drum către noul assignment pe coasta de est a Groenlandei. Profesor fiind (mate -fizică), își trimisese înainte containerul (deci nu sacoșa sau dubița), care avea să îl țină în viață până anul viitor in iunie când apele se vor fi dezghțat și localitatea va putea fi aprovizionată din nou.  Întâmplator și noi mergeam a doua zi pe același aeroport, din fericire însă fără container, urmând să facem un stop de cca 1h doar pentru alimentare.

Restul zilei l-am petrecut împreună, bucurându-ne de compania sa și reflectând împreună la rolul națiunii române în noua ordine mondială: un român din Danemarca, altul din US si al treilea chiar din România, vizitând cea mai hipsterească capitală a lumii: Nuuk – Groenlanda.

Sar peste detalii (pozele vorbesc) și menționez numai că armele în Groenlanda sunt la liber – (dez)avantajul de a avea vecini urșii polari – fiind interzise prin lege doar 3 categorii de arme : chimice, nucleare și cu raze laser (no joke!). Altfel Groenlanda, cu cei 30000 de locuitori, a fost penultima națiune care a renunțat la apartheid (până prin anii ’60, inuiții fiind în poziția negrilor din Republica SudAfricană minus Mandela, pe care nu l-au avut), expresia “eskimo“(eschimoși în română – perfect neutră deltfel), fiind asimilată cu de acum clasicul “nigger” (noroc că arbitrul Colțescu nu e delegat și în Groenlanda),  iar mașinile cu cât sunt mai mari cu atât sunt mai puțin taxate.

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

Seara s-a încheiat cu cina pe care am oferit-o cu ocazia aniversării celor 52 de anișori, diminutiv invers proporțional cu nota de plată. Dar hei, cine a avut steguleț groenlandez pe masă, care a umplut de invidie tot restauratul (obicei local pentru sărbătoriți)? Oricum pentru aniversarea de 100 de ani, Groenlanda nu e pe lista mea.

• 

• 

• 

În timpul cinei am avut o discuție interesantă cu Radu si Liviu, despre ce altcela decât aviație. Radu a explicat cum că, înaintea traversării oceanului, repetăm procedura de urgență: “A, B, C, D, E” pe care trebuie să o aplicăm dacă motorul avionului se oprește în zbor.

A – Air speed, ne asigurăm că avionul are viteza corectă în planare, ca să nu cadă

B – Best place to land, usor de ales fiind numai ocean, deși ajută să amerizezi pe lângă o navă, dacă ai noroc să fie prin preajmă

C- Check list, încercând să repornești motorul

D – Declare emergency “May day, may day, may day” fiind poezia pe care niciun aviator nu vrea să ajungă să o recite

E – Execute, adică faci tot ce trebuie ca să ajungi într-o bucată pe mare și să te protejezi (barcă, costume etc)

Liviu a ascultat interesat, după care, cu clarviziunea unuia străin de constrângerile subiectivismului dat de training-ul specific, a adăugat: “Și „F” – you’re Fucked“. Moment în care am realizat că oricât de bine a fi puse la punct procedurile în aviație, mereu e loc de îmbunătățiri!

Another day, another way, dimineața am plecat spre aeroport, bucuroși că avem avion privat și nu cursă de linie ca Liviu, care s-a trezit cu 2h mai devreme decât noi. Am ajuns pe aeroport, am trecut prin ușa 333-ului, salutându-l pe Liviu al cărui avion întârziase și ne-am pregătit de plecare.

Un ultim amănunt de rezolvat însă înainte, plata taxelor de aeroport și a combustibilului pe care deja îl alimentaserăm la sosire. Moment în care am cunoscut din plin ospitalitatea groenlandeză. Cu două zile înainte aterizaserăm la 19h45 ora locală, însă aeroportul se închidea la ora 19h00. Drept pentru care ni s-au aplicat tarifele publicate pentru “ținerea aeroportului deschis”, minim 3h plus 25% extra charge, total 1000 Euro. Iată cum “dis de dimineață” în Iqalut ar fi fost mai bun decât “dimineață”. În plus am avut confirmarea ca actualizarea F-ul din procedură, pe care Liviu îl punctase cu o seară înainte, este mai necesară ca oricând!

•