If you stumble, make it part of the dance

Despărțindu-mă de ceremonia din “Waterloo cremation site”, cu gândul la ce fel de colivă or avea ăștia p’aici, am continuat drumul spre sud, alegând în mod deliberat să rămân pe un drum pe lângă mare, fără să mă mai întorc pe autostradă, care era ceva mai în interiorul insulei. Cum poți cunoaște mai bine o țară, dacă nu mergând pe drumurile ei și, mult mai intim, dând în gropile ei?

Dar o groapă cum n-am mai văzut de prin Bucureștiul anilor ’94 -’95, una d-aia adâncă, cu buza ascuțită, în unghi drept, pusă chiar pe calea de rulare, ca să o ocolești trebuind să intri pe banda din sens opus. Care bandă în cazul meu era în dreapta și de care mă cam feream, fiind încă ”in training” cu aprecierea distanțelor când volanul e ”pe invers”. Evident n-am avut nicio șansă împotriva ”ucigașului de cauciucuri”, la nici 10 km de destinația mea următoare: La Brea Pitch Lake. Care lac, ce să vezi, era un lac de bitum, situația ducându-mă cu gândul la accidentatul de salvare în timp ce se ducea la spital.  

Problema nu era pana în sine, rezolvată cât ai zice ”pește” de 875 de ori, cât vulcanizarea. Unde găsești o vulcanizare în Trini, când și în România în multe cazuri, dacă nu ești din zonă, ești mâncat în cazul unei pene?

Dar cum spune rusul ”a step at a time”, am schimbat roata și am început să mă uit cu disperare în jur după o sursă de apa. Negru pe mâini de la cauciuc și transpirat de la căldura, nu eram chiar în situația ideală să mă urc la volan. Interesant este cât de mult ți se ascut simțurile (văzul și spiritul de observație în cazul ăsta), când ești pus într-o situație din care trebuie să ieși rapid improvizând ceva…orice! Și iată cum la 20 de metri de mine vad o hală pe care în 9 de cazuri din 10 nu aș fi dat doi bani. Dar hei, tocmai se întâmpla să fiu în al 10-lea caz! Înăuntru un fel de en-gros de legume, dar nimeni pe acolo. Așa că strig un pic, ca să fiu sigur că nu-s confundat din greșeală cu un hoț.  Mai ales că la radio, la știrile de la fiecare oră, au și un ”Crime news” și, deși caraibieni, nu sunt sigur cum stau cei din Trinidad cu nervii. Apar proprietarii, ați ghicit, indieni, sau cel puțin cu ascendență indiană, care drăguți îmi indică o chiuvetă unde mă puteam spăla (afară la nici 10 m de locul unde făcusem pana) și-mi dau și niște detergent. Niciodată n-am apreciat o mână de detergent mai mult ca în după amiaza asta!!!   

Urgența numărul unu fiind rezolvată, am trecut la următorul punct – vulcanizarea. Dacă chiuveta a fost noroc, vulcanizarea pare că era noroc chior. Cică la 500m din direcția din care veneam era vulcanizarea – Chippy’s Tyre Store. Era ca și cum aș fi făcut infarct in camera de urgență! Am mulțumit, am luat-o din loc și într-adevăr vulcanizarea (tyre shop mai exact) era acolo. Închisă! Și închisă a rămas chiar dacă am încercat de toate, inclusiv un apel la numărul de telefon de pe firma de la intrare. Resemnat și gândindu-mă că și norocul își are limitele lui, am pornit mai departe (pe direcția din care venisem), către o vulcanizare pe care mi-o arăta Google-ul la cam la 10-11km. Dar cum atenția mea era încă în crisis mode, la nici un km dau într-o curbă de cine credeți? De Chippy, my Tyre Store friend care, se pare, își deschisese o sucursală mai în amonte.

Poate totuși m-am grăbit și am judecat mult prea devreme și mult prea conservator limitele pe care norocul le poate avea. Oricum m-am gândit că sunt mult mai câștigat testând limita ”A” a norocului (pană de cauciuc la 2km de vulcanizare), decât să fiu nevoit să testez limita ”B” a ghinionului, mergând pentru restul zilei fără roată de rezervă, Doamne ferește!

Domnul de la vulcanizare a fost categoric în diagnosticul pus cu ochiul meseriașului vechi în domeniu. Cauciucul era ireparabil, sau probabil ireparabil atunci, nefiind însă în poziția în care să-l contrazic pe expertul din fața mea. Așa că aveam nevoie de un cauciuc ”second, or maybe third hand”. 275 TT (Trinidad&Tobago dollar)  (6,8TT=1$) si 10 minute mai târziu, iată-mă din nou pe drum, fiind mândru de repararea penei și ignorând total faptul că reușisem să sting un foc pe care tot eu îl aprinsesem. După cum spunea o plăcuță decorativă din apartamentul în care stăteam în Port of Spain, ”If you stumble, make it part of the dance”, ceea ce se pare că tocmai făcusem, cu eleganța unui elefant care, deși căzut pe ring, își ține trompa în sus, pretinzând că ea dansează și nu el.

Presat deci de încărcătura emoțională a momentului, mi s-a făcut foame.

Zona era dens populată de fel de fel de dughene la marginea drumului așa încât am oprit la una care promitea pește, fructe de mare, pui și o serie de alte ”creole specialties”. În realitate nu avea decât pui…și ala prăjit. Rugând-o de 3 ori pe doamna care servea (da, indiană) să îmi repete întrebarea, eu neînțelegând nimic din ce spunea, am avut surpriza să văd că brusc își schimba accentul și vorbește rar, ca pentru un copil de 2 ani. Femeia mă întreba dacă vreau ”brest” or ”thigh” …a 4a oară! Thigh care în mod obișnuit înseamnă copasă, se pare că e și descrierea clasicului nostru copan.

La sosuri a fost mai simplu. Am refuzat cu fermitate ketch-up-ul și sosul de usturoi, cerând sosul local picant. N-avea! N-am venit în Caraibe să mănânc pui cu ketch-up, refuzul meu fiind menținut cu mândrie. Tot învârtindu-mă însă prin jur, ce să vezi? Lipit de magazin era o altă dugheană care vindea …sosuri locale.

În mod clar era ziua în care soarta alinia tot Trini-ul în calea mea: ”Chiuveta gata? Vulcanizarea e la post? Urmează magazinul de sosuri, se pregătește…”?

Se pregătea, fără ca eu să știu, Vincent, ghidul meu de la La Brea Pitch Lake, dar despre el într-o altă poveste. Pentru acum e suficient doar să spun că după toate întârzierile, voite sau involuntare, plăcute sau mai puțin plăcute, am intrat în criză de timp. De unde eram, la La Brea Pitch Lake, până la punctul cel mai sud-vestic al insulei, Icacos, mai aveam cam 60 km. Pentru drumurile de acolo însă, asta însemna 1h20 min. De fapt cam 1h45, descoperind, pe măsură ce înaintam, că din ce în ce mai multe porțiuni de drum funcționau alternativ pe un fir. Vezi bine, drumul era în lucru, dar mai avea însă până să ajungă cu reparațiile la groapa mea ”the tyre killer”. Evident asta însemna 1h45x2, doar ca să ajung înapoi la Pitch Lake, de unde am plecat pe la ora 2h40 p.m. către sud. Dar totuși nu puteam abandona atât de ușor….

Astfel, ca în filmele de suspans în care te întrebi, din ce în ce mai tensionat, dacă eroul ajunge la destinație, pe masură ce timpul trece situația devenind mai încurcată și nicidecum mai clară, tot așa și eu eram presat să iau o decizie, deși ma apropiam de destinație.

Decizie pe care am luat-o dupa a 3-a sau a 4-a zonă de lucru la drum, la cam 30 km de final, consecvent motto-ului zilei de până atunci: ”If you stumble, make it part of the dance”. În cazul meu întoarcerea a fost debutul ”dansului” meu preferat, o seară excelentă, la un rom și un trabuc, preferabilă alternativei a 2a în care aș fi rămas încă 2h în plus pe drum, intrând în negura nopții și a drumurilor din Trinidad.