Cum călătorului îi șade bine cu drumul, nici noi nu am făcut excepție, atâta doar că în cazul nostru drumul arăta în cel mai bun caz ca o linie pe ecranul GPS-ului și atât.
Iată-ne deci la ceas de răsărit pe platforma aeroportului Bowman – Louisville, KLOU, pentru amatorii de detalii aviatice, gata să o luăm din loc pentru următoarea destinație – Canada.
Destinație pentru care am dat proba de “birocrație pe timp de Covid“ și am reușit să o trecem en fanfare…ziceam noi.
Deci: teste Covid proaspete, noi-nouțe cum ar veni, ambele negative (“fun fact“ în SUA nu se ia proba decât din nas, moment în care asistenta m-a întrebat dacă am luat un pumn în nas sau dacă am deviație de sept. Cum ambele erau adevărate, am decis să “keep it simple” și am confirmat-o doar pe a doua, fiind informat că văzuse și ea asta, asta fiind motivul pentru care la prelevare a decis totuși să pastreze virginitatea nării mele stângi). Revenind însă la proba de ”1500 m obstacole birocratice“, după testul Covid (cerut cu max 72h înainte, în sine foarte complicat din moment ce în w/e nu procesează nimeni teste in Louisville, Kentucky, iar luni deja testul era expirat), a urmat ArriveCan-ul, înregistrarea pe net a sosirii în Canada. În esență eram anunțat ca va trebui, pe lângă datelele personale, sa “upload” si testul PCR si certificatul de vaccinare. Formularul online însă s-a mulțumit să îmi ceară o bifă că “jur pe mama ca n-am simptome și n-am pupat pe nimeni cu Covid de curând” și aia a fost. Părea că e primul caz când birocrația îți cere mai puțin decăt te așteptai să îți ceară. Site-ul Canadian era însă foarte organizat și instructiv și oferea inclusiv lista completa a aeroporturilor de intrare în Canada. Cel ales de mine, Sudbury, era foarte aproape de linia dreaptă care unea punctul nostru de plecare din SUA cu punctul de ieșire din Canada spre Groenlanda, Iqualut, punct dealtfel obligatoriu, fiind singurul aeroport pe meleagurile alea.
O…Canada!
Iată deci că toate premisele unei bune călătorii erau îndeplinite. Si bună a și fost. După 4h si un pic, plus ceva calcule deasupra marilor lacuri (Huron în cazul ăsta), pentru verificarea consumului și a alternativelor de alimentare (nu a fost cazul), am aterizat pe Sudbury. Aeroportul și împrejurimile, desi situate aprope de granița de sud, în cea mai populată zonă a Canadei, arata de parcă ar fi fost în Yakutia, cea mai nepopulată zonă a Rusiei, o altă campioană a extremelor, când vine vorba de mărime, frig și pustiu. În mod coerent cu ce văzusem, informația că vama și poliția au fost desființate de pe aeroport după ce a început pandemia, aproape că nu ne-a surprins, luând astfel drept primire oficială în Canada amabilitățile schimbate cu operatorul de cistenă Shell care ne-a alimentat. La rândul său i-au fost suficiente zâmbetele noastre ca singură dovadă că suntem intrați în Canada cu gânduri bune….și în mod legal.
Canada, the land of free …entry
Cu rezervorul plin și cu un puternic sentiment de Schengen nord-american, am plecat rapid către noua destinație, Matagami, cale de încă 2 ore și un pic. Situația avea să se înrăutățească aici, în sensul în care, dacă în Sudbury măcar văzusem câțiva oameni, aici nu era nimeni pe tot aeroportul. Se pare că ajunseserăm la 18h00, 30 de minute după ce toți (sau singurul) angajat(i) spărseseră ușa. Marele noroc a fost că mergeau și telefonia și internetul mobil și am reușit astfel două lucruri importante:
- Să sunăm la hotel ca să trimită o mașină ca să ne ia. Mutare salvatoare întrucât orașul se afla imediat lângă aeroport – 12km adică, “imediat” după standardele canadiene.
- Să reintram pe pistă ca să ne luam bagajele din avion, întrucât ușa de la terminalul aeroportului era parolată, parola fiind frecvența aeroportului. Pe care evident o uitaserăm, moment în care net-ul ne-a ajutat.
Extractorul nostru din aeroport era un fel de “ungur canadian“, în sensul că rupea engleză cu un puternic accent de Quebec, vocabularul fiind minimal dar, spre lauda lui, genurile substantivelor fiind puse corect în propoziție.
Next door
Matagami, un oraș tipic de nord, (doar) minier, cu cladiri mici și răsfirate, hotel comfortabil și oameni puțini, ne-a întâmpinat cu măsuri drastice de combatere a pandemiei. Nu a fost foarte clar pe cine protejau măsurile astea, având în vedere că cea mai mare penurie în zonă era cea de oameni. Oricum, lucrurile erau bine puse la punct: maști, restaurante și magazine închise, dezinfectant la tot pasul etc. Am fost astfel învitați să ne cumpărăm o cină gourmet pe alese, din oricare dintre cele două benzinării din oraș, Shell si Exxon, motiv pentru care am salutat, din nou, concurența, ca fiind forța motrice a capitalismului. Totodată, am fost anunțați că nu putem folosi restaurantul, gol dealtfel, ca să mâncăm și mai ales, Doamne ferește, ca să bem bere adusă de afara, întrucăt asta ar încălca licența restaurantului și poliția e foarte vigilenta, verificând periodic starea de fapt.
Where is Indiana Jones’s bots? 
Gourmet gas station dinner
Ăsta a fost momentul în care am înțeles decizia dură pe care guvernul canadian a trebuit să o ia cu privire la poliție: între verificarea pașapoartelor la intrarea în țară sau verificarea respectării licențelor restaurantelor din nordul îndepartat, a doua a avut prioritate.
Trecem peste cea mai bună cină din mâncare congelată (frozen) pe care am luat-o vreodată si FFWD iată-ne a doua zi în drum spre Kuujjuaq. 4 ore si 10 minute de peisaj identic. Nu sunt sigur însă dacă decrierea peisajului e “insule într-o mlaștină” sau “lacuri într-o mlaștină”. Oricum ar fi, odată ajunși acolo, două au fost highlight-urile momentului:
- Doamna din terminal ne-a întrebat daca avem “permit for Nunavut“. Încercările noastre jalnice de a explica îndeplinirea cerințelor guvernului canadian au fost ignorate cu remarca: “here is the north, not Canada”. Situația devenea deja ridicolă, practic cerându-ni-se sa facem un test Covid zilnic si să completăm un formular necunoscut, tot zilnic.
- Omul de la combustibil ne-a urat “bine ați venit“ spunându-ne “there is the barrel, you fill the plane, we do not touch it” referindu-se la faptul că noi trebuie să facem totul pentru alimentare. A fost însă destul de draguț să ne dea o cheie ca să deschidem butoiul. Evident că ne trebuia și o pompă cu care trebuia să scoatem benzina din butoi, pe care tot noi trebuia să o aducem, fiind mult mai ușor ca fiecare avion să vina cu pompa lui de butoi decăt să aiba ei o pompa pe aeroport pentru orice avio care ajungea acolo(!!!!). Să nu vă mai aud că România e de 2 lei…Nici macar de doi euro. E mult peste!
No pump, no flight…
Sar peste detaliul inexitenței internetului (și absența prognozei meteo) și ajung direct in Iqaluit, capitala Nunavut-ului, 2h1/2 de zbor mai spre nord (printre nori joși și urâți).Iqualit, care în inuită înseamnă “place of many fish”, deși în realitate părea mai degrabă “place of few people and no trees”.
Oamenii amabili, întrebările aceleași: “Aveți entry permit pentru nord”. La 2 milimetri de a raspunde “nu, și ce o să ne faceți acum?” am gestionat bine situația devenind umili și cooperanți. Ca atare am primit de la guvernator/președinte/dumnezeu aprobare pentru formularele completate (în care am jurat pe roșu că nu avem Covid).
“My name is polar… Polar bear!” 
Mama tuturor ferestrelor de baie…
Asfel încăt am fost duși la vila FBO(ului), cei care asigură servicii aviatorilor în tranzit, unde am aflat că berea sau vinul sunt excluse, Iqualit fiind “dry country”. Punct în care ne-am trecut in CV încă un proiect bine gestionat, scoțănd din bagaje tocmai devenita celebră sticlă de vin roșu, cumpărată de la benzinăria din Matagami, străbătuți fiind de fiorul pe care Al Capone și ai lui l-au încercat: “You can go a long way with a smile. You can go a lot farther with a smile and a gun.” Unde “smile” e test covid și gun e “avion”.
One way ticket only! 