Ce negru e Muntenegru!

Dacă în 2013 cineva mi-ar fi spus că “Muntenegru o să devină destinație anuală” pentru următorii ani aș fi zis că fabulează. Nu fusesem niciodată în Muntenegru și aparent nici nu aveam de gând. 3 ani plus câteva aventuri prin zonă mai târziu (și nu numai) și iată-mă al treilea an la rând in Muntenegru. De data asta ca oaspete al bunului meu amic Vlado, sârb (dar și cetățean român) cu care mă știu de peste 20 de ani și care are o casă (vilă într-o traducere exactă în română) în Muntenegru, lângă Budva.

Casa a fost facută prin ’85 de tatăl său, un reputat ziarist sârb (deși in fapt mai degrabă iugoslav), care era născut în Muntenegru și căruia chemarea pamântului nu i-a dat pace, deși Republica Federativă nu era sensibilă deloc la astfel de nuanțe, mai ales exprimate de un ziarist cu vechi ștate de serviciu, multe în țările Europei Occidentale.

IMG_20160802_163314
Undeva departe e Kotor-ul

 

Muntenegru, văzut astfel prin ochii unui „semi-localnic”, a fost un pic diferit de cel vazut în anii anteriori, de exemplu în “Ceva…sau altceva prin Balcani”, atunci când l-am văzut exclusiv prin ochii unui turist (biker, tour-er, etc). Pe scurt, e un amestec interesant de Croația și Eforie Nord, cu aspect de Agigea si Comuna 23 August pe alocuri. Natura e în tonul Mediteranei cu accentele Adriaticei (Jadransko More cum e cunoscută de localnici), Albania, Croația sau bucățica bosniacă din Neum fiind la fel de șarmante (e drept la un alt preț fiecare dintre ele). Lipsa infrastructurii însă, suprapusă cu numărul mare de turiști, improvizația, gunoiul si în general un aer de “fiecare se descurcă cum poate” nu pot fi comparate decât cu România. România anilor ’90, mai exact.

Și atenție, vorbim de Budva, “perla” Muntenegrului, în fapt perla spălarii de bani rusești sau „vorbitori de rusă” (de bani ziceam acum), care, deloc paradoxal, este probabil cea mai manelistă stațiune muntenegreană (oare rușii ar iubi manelele dacă le-ar cunoaște?). Kotor (site UNESCO) sau Novi Herzeg (un oras foarte “local” la granița cu Bosnia Herzegovina) nu au nici pe departe banii Budvei, dar nici bolile ei.

Kotor-ul este un caz foarte interesant. Poziția, natura (cu golful senzațional cu apa albastră marginit de munți duri și negri), afluxul de turiști și cruisere, cetatea veche etc, fac din el o potențială mină de aur. Sau o gâscă cu ouă de aur mai exact. Norocul este UNESCO, care, punând ochii pe Kotor, a inhibat aranjamentele semi (sau de-a dreptul) obscure dintre autorități și potentații locului (sau ai Europei de Est). Așa ca regulile jocului au fost trasate neoficial, dar foarte clar, în termenii: “noi (guvernul) protejăm Kotor-ul, iar voi (UNESCO) nu ne puneți alte întrebări”. Se pare că funcționează. Inșallah!

“Fast forward” peste prețurile (aparent) sinucigașe (150 E/zi locul la o plajă de lux care e la nivel de plajă privată normală în Turcia și unde băutura nu este inclusă în cei 150 E) sau peste serviciul din restaurante la limita (iscusit dealtfel gestionată de chelneri) a ridicării și plecării de la masă cu riscul de a rămane nemâncat și iata-mă pe drumul de întoarcere.

dav
“Vă dăm ce a rămas de ieri, dacă vă grăbiți!”

Drum despre care nu am prea multe de spus, în afară de 3 sau 4 lucruri:

  1. Muntenegru este probabil cea mai mică mare țară din lume, asa cum probabil (din aceleași motive, dar contrare) SUA este cea mai mare mica țară din lume. Geografia și infrastructura fac ca orice drum in Muntenegru să nu poată fi parcurs cu o medie mai mare de 50km/h. Evident în cazul în care nu vrei să te sinucizi sau în cazul în care nu adori jocuri de tipul ruleta rusească. 300 km cu tot cu pauze (pe care trebuie să le faci având în vedere cât de solicitant e drumul) îți iau cam o zi.
  1. Odată părăsit drumul principal spre Belgrad la Riberevine și schimbarea direcției catre sud prin Berane (unde se născuse tatăl ziarist al prietenului meu Vlado), în primele 10 minute de pe drum am fost lovit de o ciudățenie statistică: văzusem deja 4 mașini cu număr de Luxemburg care mergeau în sens opus mie. Intrigat am început (involuntar inițial) să urmăresc fenomenul. Rezultatul a fost surprinzător. Până să ajung in Kopaonik (cea mai celebră stațiune de schi sârbească, aflată la granița cu Kosovo) am realizat că pe drumul respectiv, în acea zi, erau mai multe mașini cu numar de Luxemburg decât în însuși Marele Ducat probabil. După Kopaonik au dispărut cu totul. Fenomenul, zic eu, merită un reportaj, fie pe National Geographic fie pe History Channel (secțiunea “misterele istoriei”).
  2. Intrat în Serbia, primul mare oraș (luați expresia mare în termeni relativi, vă rog) a fost Novi Pazar. Practic Novi Istanbul dacă ar fi să îl caracterizez, un Novi Istanbul aflat însă un pic inaintea curentului neo-otoman al zilelor noastre din fosta capitală imperială: voalul islamic la mare cinste, alaturi de un “ne sais quoi” foarte oriental (poate lipsa unei curățenii stricte plus o anumită bulibășală, funcțională totuși, alături de un aer de kitch sau mai exact de ne-europenism). Dacă însă călătorul ar fi lovit de dubii, prezența în centrul orașului a Universității de Studii Islamice nu poate decât să îl ajute în clarificarea identității (reale nu oficiale, evident) a locului. Lovitura de grație este însă dată de “no alcohol policy” a restaurantelor din centru. “Kebabcici-i” de acolo însă sunt divini! Poate și pentru că n-au vazut în viața lor carne de porc. (“Dar nici usturoi” ar spune cârcotașul din mine.) Long story short : Serbia e mai puțin omogena decât pare.
  3. Kilometrii trec, iar la intrarea în România, pe la vama Calafat, pe malul românesc al noului pod de pe Dunăre, o ofițereasă de granița bulgăroaică (blonda!) vine să ceară pașapoartele întrebând politicos (în română!) “de unde veniți?”. În mai puțin de o secundă mi s-au amestecat in cap Muntenegru (destinația vacanței) și Serbia (Kopaonik, locul unde stătusem cu o noapte înainte). Fără să îl controlez și cu cea mai mare naturalețe din lume răspunsul meu a venit sec și cuprinzător: “Iugoslavia”. Atunci, fără să realizeze, polițista a trecut pe lângă cea mai mare șansă de îmbogățire a vieții. Figura ei din acel moment ar fi fost vedeta indubitabilă a campaniei Mastercard: „Priceless”. Iar în secunda următoare probabil că și eu mi-am irosit șansa vieții, din aceleași motive. Asta se întâmplă cand ești bun la geografie!

A la proxima compañeros!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s