”Pentru confortul și siguranța dvs.”

Când ai 2.3 milioane de kmp (exact de 10 ori cât Romania) trebuie că sunt o grămadă de locuri de vizitat. Problema apare însă când vreo un milion și jumătate din cele 2.3 sunt deșert, și încă ăl mai “Best practice” dintre toate – Sahara!

La 180000km de drumuri, 85% pavate, pare însă că nu e o problema să ajungi chiar peste tot in Algeria. Asta dacă câteva mii de km intre Alger și punctele de interes din sud n-ar fi mai mult decât un detaliu.

Din fericire avionul își face treabă, deși în ritmul și cu specificul lui.

In primul rand zborurile către sud – Tamanrasset în speță – sunt doar foarte târziu (22h00 +) sau foarte devreme (6h00 maximum). Ai deci de ales între cum vrei să-ți faci praf noaptea: primă sau a doua parte a ei. Am optat pt zborul de ora 22:00 care, cu câteva săptămâni înainte, a devenit oficial și civilizat anunțat zborul de 22:40. La check in boarding pass-ul a fost lovit de sindromul Benjamin Button, plecarea de la 22:40 fiind acompaniată de începutul boarding-ului la 22:55. Se pare pentru o decolare la 23:30 care însă a fost ținută “la secret”. Care decolare a fost până la urmă la 23:55, exact ca Cenușăreasa care ne putând să rămână la petrecere după miezul nopții și-a lăsat pantoful in mâinile prințului. În cazul de față însă, speranța era că avionul n-a lăsat ceva bagaje in urmă grabindu-se să prindă slotul de dinaintea miezului nopții.

2h15 mai târziu, cam cât un București -Paris, doar că pe intern, aterizam in Tamanrasset și debarcăm low cost style, pe jos către terminal. In fața ușii o doamna polițist bine legată cere pașapoartele celor pe care îi mirosea de la o poștă că nu sunt localnici. Mustața nu m-am ajutat, așa că pașaportul mi-a fost arestat rapid, fiind invitat să intru și să îmi iau bagajul. La întrebarea mea “passport?” cu cel mai pur accent franțuzesc de care am fost in stare, răspunsul a venit sec “Apres!”.

Un “apres” care a venit cam după încă o oră și un pic. Toți străinii sunt înregistrați când vin in sudul Algeriei iar serviciile turistice sunt livrate, în mod responsabil, sub directă supraveghere și însoțire a Jandarmeriei. Oarece istorii din vremea războiului civil purtat de guvern contra curentului islamic in anii ’90, dar și apropierea granițelor cu Mali și Niger (400km înseamnă apropiere în zonele astea) au făcut ca autoritățile să aprecieze la adevărata valoarea zicala “paza bună trece primejdia rea”. Sau, in ton cu politețea profesională a companiilor aeriene, ” Stimați turiști, pentru confortul și siguranța dvs vă vor însoți niste băieți cu kalashnikoave. În situația improbabilă a atacului unor grupuri mai puțin prietene cu legea, va rugam să vă păstrați calmul și să ascultați de indicațiile sergentului major! El știe ce are de făcut și chiar daca nu ar ști, altceva tot nu puteți face…!”

Astfel drumul către hotel s-a făcut organizat în coloană, ca și excursia din următoarele două zile către Assekrem (și înapoi).

Long story short, abia la 4 dimineața am pus capul pe pernă, pregătit pentru ce urma sa vină.

Și ce avea să vină a fost stabilirea unui nou record personal de cea mai mică viteza medie pe un segment de drum. Practic 80 km făcuți în 6h, pauza de prânz inclusă în timpul asta, ca și întârzierile inerente formării și deplasării unui convoi de 14 jeepuri din care 4 ale Jandarmeriei. Toate astea însă n-au împiedicat o bătrânică din grup sa fie uitată in deșert, fiind recuperata de unul dintre jeepurile menționate ale jandarmeriei. Sigur, de ce companionii ei din Jeep n-au remarcat că lipsește la plecarea după pauză de prânz e cel puțin ciudat. Doar daca nu cumva erau printre ei ceva moștenitori.

Highlight-ul zilei, mai degrabă al serii, a fost Assekrem. Practic in refugiu alpin pe la 2500 și ceva de metri, de unde, urcând un pic, ajungeai pe creastă pentru un apus (și răsărit dacă îți plac reluările) dorit epic.

Personal mult mai epic mi s-au părut refugiul în care am dormit, într-o încăpere gen magazie, cu pietre în ochiul ferestrei în loc de geam și cu doua saltele și o pătură aruncate pe podea. Asta după o cină clasică de-a locului, cu cous cous, supa și curmale.

Dimineața baia a fost impersonată o sticla de 0.5 l de apa, într-un peisaj stâncos de munte, dar cafeaua a reparat oarecum situația.

Drumul la întors parcă a fost mai scurt, faptul că am mers doar 3 mașini în coloana (una a jandarmeriei), plecând înaintea grupului, demonstrând încă odată că “dacă vrei să mergi repede pleacă singur, iar daca vrei sa mergi departe pleacă în grup.” Un deal foarte bun având în vedere că departe sau aproape tot cei 85 km ar fi însemnat.