Reacțiile ”la rece” sunt de preferat celor ”la cald” în orice situație, nu în ultimul rând pentru obiectivitate dar și pentru a avea timp să culegi cât mai multe informații despre situația în cauză.
În cazul de față, ca unul care a trăit în direct și chiar pe teren momentele de referință ale carierei lui Ion Iliescu, am avut nenumărate ocazii de a culege toate informațiile necesare despre faptele lui, pentru a putea decide în cunoștință de cauză dacă azi, a doua zi după deces, am de ce să deschid o șampanie, sau nu!
Te naști deci și te formezi ca om și ca profesionist într-un mediu profund ideologizat (cel comunist în speță), educația, studiile, valorile și probabil năzuințele și ambițiile personale fiind cu totul circumscrise ideologiei perioadei. Intri în politică (deși probabil că atunci nu se numea așa făcându-ți doar ”datoria” față de țară și partid) și descoperi că ești bun. Te descurci, te faci plăcut și folositor, înțelegi cu mult peste media tovarășilor tăi ce se întâmplă în jurul tău și, mai ales, de ce, știi să cazi și să te ridici după fiecare cădere și mai presus de toate reușești, deși căpătând o notorietate care în comunism e cel mai adesea fatală, să supraviețuiești. Te apropii de 60 de ani. Cam timpul pensionării pentru cei de seama ta, fără să știi că abia de acum aveai să-ți începi cu adevărat viața.
Șansa face ca istoria să-ți scoată în cale o revoluție care se întâmplă să aibă nevoie de un lider. Unul diferit de ce era înainte, dar suficient însă de bun cunoscător al lumii de care țara se despărțea și al mecanismelor ei de funcționare de până atunci. Îți asumi poziția, îți reactivezi toate instinctele și îți folosești toată experiența din lunga luptă de guerilă pe care ai dus-o în 40 de ani și mai bine de muncă de partid.
Doar că regulile vechi nu prea se mai aplică, iar pe cele noi nu le ști. Așa că improvizezi, adaptând ce-ai învățat la noua realitate: pui la respect partidele istorice, arogându-ți poziția de ”emanat” al Revoluției, sigur, emanat de către întregul popor, îți încalci cinic promisiunea de a nu transforma FSN în partid, câștigi primele alegeri cu peste 85% din voturi, convingându-te că ești pe drumul corect după care chemi minerii ca să facă ordine și să-ți permită să-ți pui la treaba cele 85 de procente câștigate. Rămâi agățat de URSS (știind bine personajele, limba și modul lor de lucru) încercând să-ți reglementezi relația cu ei printr-un tratat ”old school”, cu vasali și seniori, așa cum ai învățat și ai văzut de atâtea ori în munca ta de partid de la mijlocul secolului XX. Tratatul nu intră în vigoare, partenerul tău (URSS) decedând în 1991, dar măcar ai fost un partener loial până la sfârșit. Și ca orice vecin bun, nu te dai la fie-sa și ignori șansa ca Moldova să se reunească cu România în 1991, ca să nu pari imperialist, știut fiind că în lumea comunistă imperialismul era monopolul exclusiv al URSS. Mai rezolvi un pic și problema regelui care s-a apucat să vină în țară exact când se elaborează noua constituție, unde, sigur, un capitol se referă la forma de guvernământ și îți închei astfel primii doi ani de mandat cu realizări pe toate planurile, inclusiv cu o constituție nou-nouță care consfințește Republica.
Candidezi din nou peste 2 ani, câștigi un solid 60% plus și te aplici de treaba în sfârșit și pe partea economică. Doar că și aici regulile vechi nu se mai aplică și altele noi nu știi. Parcă ai privatiza, dar ”nu se face”. Parcă ai controla prețurile dar ”nu se poate” . Și parcă ai vrea ca populația să o ducă bine dar ea o duce rău…din rău în mai rău. Te prinzi repede că singura ieșire din situație este Europa și îți convingi rapid colegii din politica, toți colegii din politică, nu numai din partidul tău, ca să faceți exact asta: să duceți țara în Europa.
Dar paltonul Europei e departe în timp ce cămașa crizei economice e îmbrăcată de toată lumea. Așa că până să te dumirești pierzi alegerile și, pentru prima dată în viața ta, te trezești acționând după reguli noi. Reguli pe care, ușor, ușor, cu experiența ta de bătrân KGB-ist cum te mai alintă, pe nedrept fie spus, unul sau altul, începi să le să le deprinzi și chiar să le perfecționezi. Cedezi puterea noii conduceri alese deși, probabil, că simți nedreptatea și ingratitudinea votanților până în măduva oaselor și te pregătești de revanșă. Care nu numai că vine, dar vine pe un cal alb și frumos, permițându-și pentru a treia oară ca să fi ales cu peste 60% din voturi și să stabilești un record de nebătut probabil pentru următoarea sută de ani.
De data asta însă ești pregătit. Ai experiența și înțelepciunea să miroși de la o poștă looser-ii și, mai ales, învingătorii. Anii lungi de gherilă de partid n-au fost în zadar, urcările și coborâșurile în carieră (sau de-a dreptul în pușcărie) ale colegilor n-au trecut fără urme, iar stoicismul și răbdarea cu care se aștepta momentul potrivit ca să lovești ideologic au devenit o a doua natura. Iar momentul a venit și îl poți recunoaște de departe. Bagi țara în NATO, conștient că e singura opțiune viabilă pentru supraviețuirea istorică, decizi apartenența la UE ca singura soluție economic viabilă, mai ales în fața a ceea ce tot tu identifici a fi plaga ”capitalismului de cumetrie”, te împaci cu Regele Mihai, realizând abia acum când ai trecut de 70 de ani și ești la al doilea mandat ce misiune grea a avut în rolul lui de conducător al statului, cât de mare este responsabilitatea și cât de elegant s-a achitat de ea ”în condițiile istorice obiective din acei ani” și începi construcția a ceea ce în sfârșit ai înțeles că e singura variantă – o Românie europeană. Ba chiar accepți critici și îți repari greșeli când admiți că emoțiile au fost mai puternice decât rațiunea când l-ai grațiat pe Miron Cozma.
Îți termini mandatul mulțumit de cele făcute, apărându-ți calea pe care ai urmat-o și respingând oricare traiectorie alternativă ca ”nerealistă” și te retragi încet, încet din viața publică, apărând din ce în ce mai rar și din ce în ce mai înțelept în cele câteva intervenții scrise din blogosferă.
La 95 de ani mori împăcat cu ceea ce ai realizat, fără să fii tras la răspundere pentru nimic din ceea ce astăzi este recunoscut în mod standard ca fiind infracțiuni grave. Dar timpul, oamenii și în ultimă instanță vârsta ta te salvează de judecata oamenilor, rămânând să o primești doar pe cea a lui Dumnezeu și a istoriei.
Cam ăsta e Ion Iliescu ”la cald” și ”pe viu”, deși acum, decedat fiind, nu mai e nici una nici alta.
Deschid astfel șampania sau nu?
Pentru un om care a avut puterea ca, în pofida convingerilor sale sincere și adânci, să recunoască și să îndrepte greșelile făcute, în special la o vârstă înaintată când în general oamenii nu se mai schimbă, cred că trebuie să avem numai respect!
În plus Iliescu este ”emanația” istoriei noastre, în el, ca personaj istoric, fiind fiecare dintre noi ca indivizi și totodată noi toți ca popor. Nu te poți astfel bucura de propria moarte cum nici nu poți să plângi la ea. Este doar un moment de respect, un moment al sfârșitului pământean și al începutului istoric. Și poate și un moment al întâlnirii cu Atotputernicul, despre care însă, în acest caz, nu vom ști niciodată dacă a avut loc, răspunsul acestuia la întrebarea lui Emil Constantinescu din 1996 ”Credeți în Dumnezeu…?” fiind singura cortină pe care o putem trage în urma lui Ion Iliescu!
One way ticket only! 