“Philippino size”

Când vine vorba de Filipine, soldatul japonez găsit în 1974 în jungla din Luzon, care lupta încă în războiul lui de gherilă, neștiind că al doilea război mondial se terminase de 30 de ani, este primul lucru care îmi vine în minte. Omul a acceptat să se predea numai după ce, căpitanul care îi dăduse ordinul de luptă cu 30 de ani înainte, a fost adus din Japonia în Filipine ca să i-l revoce. Dar asta e deja altă discuție. Al doilea lucru la care mă gândesc este Boracay, o insulă aparent paradisiacă, depinzând însă pe cine întrebi, iar al treilea este personajul colectiv al ”bonei filipineze”, o neașteptată revanșă contemporană luată de mentalul colectiv românesc în fața ”limpiezei” spaniole și a ”batandei” italiene de acum 15-20 de ani.

Paradoxal nimic din toate astea nu le-am întâlnit în cele 7 zile stat in Filipine, deși secțiunea specială de control pașapoarte de pe aeroportul din Manila, dedicată muncitorilor care lucrează în străinătate, pare să confirme ca ”bona filipineză” nu e chiar un mit.

Manila și cei 12-13 milioane de locuitori ai ei este prima surpriză a călătoriei. Când cartierul celor mai bogați oameni din țară este cam cât zona Dorobanți – Aviației la un loc, pentru un oraș de 12 milioane și o țară de aproape 110 milioane, pare că sau bogații sunt fie foarte bogați, averea țării fiind în mâna câtorva doar, sau bogații sunt foarte săraci, fiind doar câțiva care își permit să stea în cartierul pitic de lux al Manilei. Știu că pare confuz, dar alte variante nu am găsit. Din nefericire, cred că e vorba de prima variantă. Aceasta a fost prima mea întâlnire cu ceea ce avea sa devină leit motivul perioadei din Filipine – ”Philippino size”.

Sigur, orașul e mare, are și China Town, se pare cel mai vechi din lume, are și piețe, râu (cam murdar), biserici, centru vechi, teren de golf, cimitir american, muzeu, biserici (am zis nu?), golf a orașului( Manila Bay), cazinouri și, surpriză, metrou.

Atâta doar că China Town pare o combinație între Mumbai și Rio de Janeiro, partea cu favelele, plin de inscripții chinezești. Sărăcia compensează pe deplin bogăția din (mini)cartierul miliardarilor, ba chiar punctează suplimentar, făcând astfel ca, pe medie, Manila să nu sară prea tare în ochiul statisticilor mondiale. Zurich-ul, Luxemburg-ul sau Doha reușesc astfel să nu-și simtă amenințate pozițiile de lider, așa cum Teleormanul sau Vasluiul pe la noi salvează Spania și Italia de asaltul României în statisticile UE. O mențiune specială despre cartierul chinezesc este legată de luptele de cocoși, sigur, filipinezi, mici, sfrijiți, dar răi și ”ai dracului”, generând pasiuni care, în alt context, pe un alt continent, ar face o națiune campioană mondială la fotbal.

Cât despre biserici, filipinezii fiind o națiune catolică, după ce timp de 400 de ani spaniolii le-au explicat că așa e bine, acestea erau deschise și ”duduiau” de treabă. Fiind vineri, respectiv sâmbătă, în timpul vizitei mele, nunțile erau în toi. Sigur, m-am bucurat de tinerii căsătoriți când îi priveam la altar, dar nu mi-am putut reține un suspin gândindu-mă cât de plastic au înțeles să transpună filipinezii în practică expresia ”până ce moartea ne va despărți”, divorțul fiind interzis! Amin!

De departe însă, cel mai spectaculos loc al orașului este cimitirul american, care, în realitate, este american doar la arhitectură, implementare și buget anual de întreținere, în el fiind înmormântați de două ori mai mulți soldați filipinezi decât cei americani (aproximativ 35000 cu totul), morți cu toții în luptele de eliberare ale Filipinelor în al doilea război mondial. Întâmplător nu prea am văzut turiști japonezi în zonă, poate și pentru că aceștia deja au de la bunici o imagine destul de detaliată a ceea ce s-a întâmplat în zonă.

Monumentul, pe vreo 200 de hectare, mai degrabă ”american size” decât ”philippino size”, este realmente impresionant! De la stemele fiecărui stat american imprimate pe podeaua amfiteatrului comemorativ, la hărțile în mozaic ale campaniilor din anii 1942-1945 și de la gazonul perfect pe care sunt așezate la milimetru, într-o geometrie impecabilă a comemorării sacrificiului, crucile (sau de la caz stelele lui David) ale celor uciși, la cele peste 17000 de nume de soldați americani inscripționate pe pereții monumentului, menționați fiind cu o stea aurie în dreptul numelui, cei decorați cu Medalia De Onoare. Un mod absolut corect și respectuos de a mulțumi înaintașilor pentru ce au lăsat generațiilor următoare, cu mențiunea că filipinezii, așa mici cum sunt, s-au ridicat senzațional la înălțimea aliaților lor americani din timpul celui de-al doilea război mondial, punând mâna pe arme și nelăsându-se intimidați de copleșitorul Imperiu Japonez al mijlocului de secol XX, sigur, în apărarea propriei țări. Un moment pentru care și astăzi filipinezii sunt recunoscători unchiului Sam, gradul de penetrare al limbii engleze (peste 90%) fiind net superior celui al spaniolei (sub 10%), deși cei peste 400 de ani de ocupație spaniolă ar fi trebuit să facă din Filipine o prelungire a Americii de sud.

Însă surpriza pentru care recomand din toată inima Manila este metroul. Un monument al ineficienței ”philippino style” aș zice, în fața căruia birocrația româneasca, „declarațiile online de la etajul 1” sau orice proces european de obținere a unor fonduri nerambursabile, par capodopere ale neoliberalismului economic și a implementării liberei inițiative în mod accelerat și eficient, într-o economie de reglementată, bazată exclusiv pe legi economice obiective.

Povestea sună cam așa:

Dai să intri în stația de metru și vezi o coadă pe niște scări. Preț de vreo două etaje în sus coada pare că nu se termină. Pentru claritate, metroul din Manila este de fapt tren suspendat, așa că ”urci la metrou”, nu ”cobori la metrou”. Stai la rând preț de vreo 10-12 minute, rândul având pe parcursul lui și un cadru de detectat metale, amplasat la intrarea propriu zisă în stație. Scopul coozii – achiziționarea clasicului bilet! Nu, nu poți ”să dai cu cardul la turnicheți” și pare că alternativa, abonamentele, sau nu există sau sunt prohibitiv de scumpe.

Ajuns în fața casierului îi arăt stația unde vreau să merg, ca să mă îndrume ce bilet să cumpăr, însă deja o bănuială urâtă îmi încolțise în minte. Și asta când am văzut pe ”lista de prețuri” numai stațiile de pe magistrala respectivă – M1. Destinația mea era pe M3 și schimbam la o stație numita EDSA. Bilet am putut așadar să îmi iau numai până la EDSA, de acolo urmând să îmi cumpăr alt bilet, sigur pentru cealaltă magistrală. Probabil urmau alte cozi. Și așa a și fost în ordinea următoare: coadă (mică) să ies din stația de pe magistrala 1, coadă (mai mare) ca să intru în stația de pe magistrala 3, coadă (mare) la bilete pe M3, codă(foarte mare) la intrarea pe peronul M3, coadă (mare) la ieșirea din metro la destinație. ”A very long story short” – 8 stații parcurse de pe doua magistrale, timp total 1 oră și 10 minute. Timp efectiv de mers cu metroul 15-20 minute. Moment în care respectul meu pentru eficiența guvernelor României din ultimii 30-40 de ani a crescut exponențial iar expresia ”Philippino size” în mod normal centrată pe înălțimea redusă a filipinezilor, a început să capete înțelesuri inflaționiste când a venit vorba de timpul consumat pentru a face orice!

Ulterior, după o tură prin insula Coron (ape albastre, plaje, catamarane, lagune, snorkeling, pești, pești colorați, arici de mare, cai de mare, bibani de mare, nave japoneze scufundate în WW II, tuk-tuk-uri, pool bar, trabuc, corporații care fac conferințe în resort (cel mai mare ball-room din insulă) a venit momentul despărțirii de Filipine. Sigur ca în cazul oricărei experiențe reușite, despărțirea e grea, avionul întârziind 3h (din nou, ”Philippino size for short delay”). Motiv pentru care ”on the house” din partea Cebu Pacific, prânzul ne-a fost servit de la Mc Donalds. Ne mai mâncând la Mc de vreo 7-8 ani m-am mirat să văd la ce dimensiuni au ajuns hamburgerii, în curând urmând sa intre la categoria magdalene. M-am gândit totuși că, poate, ”philippino size” și-a spus cuvântul și aici.

Cât privește aeroportul din Manila, NAIA – Nino Aquino International Airport, pare că e împrăștiat peste tot, între două terminale T1 și T3 mergând – prin oraș – cam 15 minute cu autobuzul de transfer. Ca și cum Băneasa și Otopeni ar fi un singur aeroport și între ele n-ar fi metrou. Aaa…stai un pic, de fapt nici nu este!

În concluzie, Filipine pare că mai are mult de lucru pentru a se pune pe direcția bună, revoluția lor din 1986, când cuplul Marcos (Ferdinand, Imelda și cele 1000 de perechi de pantofi ale ei) a fost dat jos de la putere, părând că n-a livrat ceea ce trebuie! Încă! Iar când folosești jumătățile de măsură peste ceea ce, deja pare ca tinde să intre în legendă ca ”philippino size”, demarajul este foarte mult îngreunat, economia având prostul obicei de a-ți livra înapoi exact ceea ce îi oferi, minus cu minus întorcându-se astfel ca un mare minus și nu ca un strălucitor plus, așa cum este în matematică.