The killing fields

Pentru cele de mai jos „viewer’s discretion is strongly advised!”, o replică deja consacrată și care nu cred că mai are nevoie de explicații. Iar dacă totuși are, în română ar fi ”e cam nasol ce urmează”.

Când pleci în vacanță se presupune că totul trebuie să fie ”cool”, ”fun” și dacă se poate și ”glamour” . Să mă scuze unii dintre voi pt neologisme, dar așa a început și ”hit” și azi nu mai știe nimeni de ”șlagăr”. Sau cel puțin nimeni sub 35 de ani.

Revenind, nu sunt de acord cu vacanțele tip ”lapte și miere” exclusiv și cred că dacă ai avut șansa să ajungi într-un loc, pentru a-l înțelege pe deplin ia tot pachetul, așa cum a fost și este, cu toata societatea, geografia și istoria lui. Cum ar fi, de exemplu, dacă la restaurant am manca numai legumele din felurile de mâncare și fructele din prăjituri?

În plus, în cazul meu, pasionat de istorie fiind, nu ratez nicio ocazie să punctez locurile relevante și din puncte de vedere istoric, nu numai turistic (deși uneori se suprapun).

Din nefericire, Cambodgia are mult prea multe astfel de locuri, în particular perioada de care vorbim fiind a khmerilor roșii și a războiului civil din anii 1975-1979.

Pt claritate khmer = cambodgian iar roșu = comunist. Pe scurt Cambodgia s-a aflat 4 ani sub conducere comunistă, dar 4 ani cum nimeni n-a mai cunoscut în istoria omenirii.

În context, două au fost locurile vizitate.

Primul, cam la 15 km în sud vestul Phnom Penh-ului, lagărul S21, ”the killing field”-ul Phnom Penh-ului și unul dintre cele 348 de astfel de zone identificate după război de guvern. Ca să evităm orice dubii ”killing field” se traduce ca și ”câmp de exterminare” și nu de ”omoruri”. N-o să intru în amănuntele istorice (Google it – dacă sunteți interesați) dar o să fac câteva mențiuni despre ce am văzut la fața locului.

În primul ești întâmpinat de un monument în stil cambodgian în care sunt adăpostite, dar perfect vizibile, câteva mii de cranii. Ale victimelor din acei ani. Practic sunt expuse, mai mult decât adăpostite. Separat și ordonat aranjate în locații dedicate sunt si oasele victimelor, grupate în 4 categorii, lungi, scurte, plate și neregulate, fapt ce dă un aer ordonat locului. Da, tot ce vezi acolo nu este recuzită de film, ci oameni care au trăit, au visat, au sperat, a disperat și au murit acolo…

În al doilea rând nu se merge pe câmp ca atare, ci peste niște pasarele de lemn, supra înălțate peste câmp. Pentru că zona este încă ”activă”, criminalistic vorbind. Bucăți de oase umane și haine, acum simple zdrențe, pot fi văzute frecvent, în special după sezonul ploios din iunie – noiembrie când apa le scoate la suprafață.

În al treilea rând sunt marcate corespunzător locurile despre care ghidul, într-o încecare de a te pregăti un pic din punct de vedere psihologic, îți povestise pe drum, până să ajungi la locație. Dar acum le vezi în fața ta, ușor-ușor locul începând să alunece din prospectele turistice sau cărțile de istorie, în realitatea ta curentă și palpabilă.

Copaci ale căror fructe otrăvitoare induceau o stare de submisivitate și cu care khmerii roșii au împânzit Cambodgia pentru a putea controla mai ușor populația, care, înfometată fiind intenționat, recurgea la orice pentru supraviețuire. Azi au fost eradicați, cei doi din locație fiind singurii rămași. ”Acvarii” în care sunt adunate fragmente de oase sau, separat, de îmbrăcăminte, fragmente ce ies la suprafață în mod constant, mai ales după ploi. Locul în care a fost descoperit un mormânt comun cu cca 50-60 de femei si copii, femeile fiind toate dezbrăcate. Sigur, violate înainte de omor. Copacul de care, ținuți fiind de picioare, printr-o mișcare de balans ca la lovitura cu crosa de golf, copiii erau izbiți cu capul și omorâți. Motivul era să împiedice răzbunarea generațiilor următoare pentru omorul părinților sau al nepoților. Mormântul în care au fost găsite numai cadavrele celor executați prin decapitare, metoda ironică a khmerilor roșii de a se răzbuna pe intelectuali și pe, sigur, capul lor plin de gânduri subversive și contrarevoluționare. Groapa comună cea mai mare, de cca 450 de cadavre. Și nu în ultimul rând depozitul (azi dispărut) în care se păstra DDT-ul care era aruncat în gropi cu scopul în special de masca mirosul cadavrelor și a nu-i alerta pe locuitorii din împrejurimi.

Iar dacă mai era nevoie, muzeul întregește imaginea locului. Armele folosite pentru omoruri (cam tot ce se poate folosi ca arma de lovire sau înjunghiere), hainele cambodgianului obișnuit din anii aia – uniforma fiind clară și unica, veston, plus pantalon la bărbați și fustă lungă la femei, o eșarfă lungă, folosită și azi cu multiple scopuri in Cambodgia și o pereche de șlapi, Atât! Așa arăta visul omului fericit de comunism în anii 1970 în Cambodgia. Republica Democratică Campucha mai exact, numele purtat în cei 4 ani de comunism.

Al doilea loc vizitat a fost în Phnom Penh – muzeul genocidului. În fapt o școala cu 4 corpuri de clădire, parter plus etaj, pe care khmerii le-au transformat în închisoare, locuri de interogatorii și tortură, urmate în final de execuția dușmanilor poporului, Doar 7 oameni au supraviețuit, pe unul având sa-l întâlnesc în ”Killing fields” unde am ținut să cumpăr cartea în care își descrie calvarul și să mă bucur că am putut face o poză cu el. Iar bucuria se referea la el, nu la mine. În mod incredibil, a supraviețuit calvarului și a putut să își spună povestea. Expresia ”live another day to tell the story” s-a materializat astfel în fața ochilor mei, într-o poză de ianuarie la 50 de ani de la calvarul lui!

Aici, în fosta șcală din Phnom Penh, parcă realitatea e mai cruntă, deși nu sunt oase sau zdrențe de haine împrăștiate pe jos. În fostele săli de clasă transformate în săli de interogatoriu, era parcă recreată o scenă de film. Exact ca în filmele vechi rusești când comisarii albi (deși noi știm că și roșii făceau la fel), stăteau la o masă mică pe un scaun și cu ochelarii rotunzi pe ochi consemnau conștiincios răspunsurile primite de la dușmanii poporului la întrebările pe care le adresau pentru a-i demasca. Doar că în cazul cambodgian dușmanul poporului nu stătea la masă pe un scaun de cealaltă parte, ci întins pe pat și legat de el cu lanțuri. Singurul obiect pe care suspectul îl avea cu el, era o cutie de metal, cam 30 cm lungime 15 cm înălțime și 10 cm adâncime care servea pentru tot. În ea primea apa și mâncarea, atâta câtă era și trebuia să o folosească pe post de recipient de toaletă, neavând voie sa murdărească celulele. Da, am întrebat de două ori ca să fiu sigur că am înțeles bine. Când nu erau interogați, prizonierii stăteau în celule făcute în alte sali de clasă, în care se compartimentaseră din cărămidă câte 11 celule pe clasă. Fiecare avea cam 1.80 m lungime și cam 60 cm lățime. Practic cât să încapă un om culcat. Sigur, în celulă nu exista decât podeaua și cutia de care am pomenit. Podea care și astăzi are pe ea urme de sânge!

Iar ca povestea să devină dureros de reală, pe șiruri lungi de panouri sunt prezentate fotografii oficiale, făcute de autoritățile vremii, ale celor ce au murit acolo. Unii dintre ei copii aproape. Inițial sunt prezentate pozele de identificare, de buletin cum ar veni. Toți în aceiași uniformă, bărbații inițial cu șepci pe cap, fără excepție, iar femeile tunse scurt, cu părul până la baza gâtului, tot fără excepție. Ulterior seturile de poze îi arata într-o stare deplorabilă, unii speriați, alții letargici, poze probabil făcute în timpul torturilor și interogatoriilor, pentru ca, în final, să fie expuse pozele luate de călăii lor după execuție.

Și în tot iureșul acesta de impresii, vizitând locația și văzând materialele expuse, pe rând și treptat, 3 lucruri au început să mă deranjeze, apoi să mi se înșurubeze în minte și, pe măsură ce petreceam mai mult timp acolo, să mă întristeze, să mă indigneze și sfârșind în a mă înfuria de-a dreptul.

Primul lucru a fost că puteam să mă relaționez, temporal vorbind, la tot ce se întâmplase acolo. Pe lângă faptul că îmi amintesc de numele ”Republica Democratică Campuchia” când eram mic, și datele de pe fotografiile cadavrelor, scrupulos notate de comuniști când le-au făcut, îmi permiteau să mă relaționez temporar cu victimele. Când am văzut pe o poză data de 17/10/1977, asta n-a sunat ca o dată a unei bătălii cu turcii, sau a unei Cruciade din secolul XI, ci ca o pagină dintr-un jurnal de-al meu…”Eram în clasa a 3-a , cu 6 luni înainte fusese cutremurul din ‘77 (de care îmi amintesc perfect), iar la școala la care învățam a început construcția unei aripi noi, etc etc”. Totul devenea astfel personal, ne mai fiind vorba câtuși de puțin de istorie ci de lucruri întâmplate lângă mine.

Al doilea lucru, în contextul primului, este că țările frățești socialiste ȘTIAU ce se întâmplă și n-au mișcat un deget. Iar aici vorbim despre implementarea unei versiuni a socialismului cu care niciuna nu cred că ar fi fost de acord. Mai clar, khmerii roșii au omorât jumătate din cei 7 milioane de cambodgieni în 4 ani – 3.5 milioane de victime deci, clasa de sus și intelectualii fiind primii executați, au desființat (atenție nu confiscat!) banii iar banca națională au aruncat-o în aer, au distrus orașele alungându-i pe cetățeni la țară pentru construirea utopiei socialismului, au confiscat totul, dar TOTUL de la toți, au furnizat zero servicii populației (nu exista de exemplu niciun fel de transport în Cambodgia în anii aia), i-au deposedat de absolut toate bunurile pe toți cambodgienii, la nivel personal, uniforma menționată fiind tot ce aveau, au omorât, au jefuit, au schingiuit, au violat, au deportat, au schilodit, totul în numele construirii socialismului. Iar ”țările surori” considerând morala dubioasă a țărilor comuniste din acei ani, stăteau și se uitau.

Și al treilea lucru, probabil cel mai scandalos, este că din elita khmerilor roșii (incluzându-l pe Pol Pot), să zicem din primii 12-15 oameni din ierarhie, majoritatea, poate 9 sau 10, s-au format la studii în Franța. Unde au și îmbrățișat ideologia comunistă, intrând in PC Francez după care, fie în PC Indochinez, cum se numea pe atunci, fie direct în mișcarea khmerilor roșii. Deși nu e un subiect comod, sau mai clar niciun subiect de discuție, cred că responsabilitatea Franței și a comuniștilor ei pentru cele întâmplate în Indochina, o depășește cu mult pe cea a guvernului belgian în masacrele din Ruwanda ale anului 1999.

Astfel, cinismul cu care comunismul a fost teoretizat la o cafea și un croissant, pentru a se constitui ulterior in inspirația practică a genocidului khmerilor roșii, face să pălească orice exercițiu intelectual al timpurilor moderne ale cărui consecințe n-au fost tocmai fericite, bomba atomică de la Hiroshima și colonialismul fiind incluse în lista asta.

Sigur, o să spuneți ”asta era acum 50 de ani, dar lumea a evoluat”! 20 de ani după evenimentele de aici, un milion de oameni mureau măcelăriți, în doar trei luni, într-un conflict care nu avea nici miză politică și nici miză etnică. Doar pentru că erau ”ei, tutsi” și ”noi, hutu”, a fost un motiv suficient pentru o barbarie desfășurată sub ochii pasivi ai europenilor (trupele ONU conduse de un general francez având un rol sinistru prin pasivitatea arătată). Două grupuri ale aceluiași popor, pe care viața le-a dăruit în mod aparte pe fiecare dintre ele dar pe care istoria le-a reunit în aceiași dramă. Iar de fapt drama cea mai mare este că, probabil, istoria nu se oprește aici…