De unde sare aventura

Când acum câteva luni din cauza unei furtuni solare aurora boreală s-a văzut tocmai până în UK, responsabilii cu turismul din Norvegia și Islanda au fost distruși. Câteva milioane bune de britanici tocmai își bifaseră pe ”bucket list” aurora boreală, fără să scoată un sfanț din buzunar, datorită (în cazul lor) furtunii solare. Situația nu putea fi o ilustrare mai bună a duetului ”datorită și din cauză” și a relativității sale.

Din nefericire însă, în cazul Angkor Wat-ului, nicio furtună solară din lume nu te poate ajuta să îl vezi, călătoria la fața locului fiind obligatorie. Iar dacă tot ai investit timpul și banii necesari, măcar să o faci ca lumea, optând, cum altfel, pentru ”full experince”: răsăritul la Angkor Wat.

Problema era că mai avusesem cu o zi înainte o altă experiență memorabila ”răsăritul la aeroportul din Vinetiane”, urmată de alta, la fel de interesanta ”ars gazul 6h pe Don Mueang ”, unul din cele două aeroporturi din Bangkok, în caz că va întrebați de ce ”Mueang” și nu altfel. Dacă ar fi existat un radar al turiștilor, probabil că m-ar fi tras pe dreapta, depășind viteza legală măsurată în ”experiențe memorabile pe oră” și ca recidivist vitezoman nu-mi prea permiteam. Dar am zic că de dragul ”bucket list-ului” să o fac și pe asta.

Iată-mă a doua zi de dimineață la 4h15 a.m. trecute fix în fața hotelului, așteptându-l pe David, ghidul meu în ziua aia, care în mod disciplinat îmi trimisese detaliile pe Wapp cu o seară înainte. Și la fel de disciplinat și-a făcut apariția la și 16 (OK, trec cu vedere) în microbuzul Toyota de 14 locuri care avea să ne găzduiască pentru restul zilei. Ocazie cu care am descoperit că îți trebuie mare atenție cu expresia ”cei din urmă vor fi cei dintâi”, mai ales dacă o aplici invers atunci când culegi și respectiv lași turiștii pentru un tur. Deci eram primul în autobuz, ceea ce m-a bucurat nespus, considerând că e mult mai important să îmi aleg ce loc vreau decât să dorm 15 minute în plus la ora 3h45 dimineața.

”Noaptea pe uliță”, așteptând răsăritul!

Iar norocul meu nu se terminase. Odată completat grupul am descoperit cu bucurie că eram nu numai punctuali dar și foarte disciplinați. Toată lumea, dar absolut toată lumea, își cumpărase bilet online. Ceea ce a făcut ca jumătatea de oră inclusă ca rezervă în program de ghid, pentru a achiziționa bilete ”fizice” pentru turiștii mai amețiți, să nu mai fie necesară. Norocoșii de noi, care am sărit peste 30 de minute de somn pentru a sta atârnați de gardurile de lângă Angkot Wat, așteptând răsăritul cam o oră înainte ca acesta să vină propriu-zis. Bonus însă, am avut locurile ”din față” lângă unul din lacurile templului de unde se urmărește răsăritul. Pentru o oră de somn însă, parcă aș fi stat in rândul 2, 1 metru mai în spate .

Sar peste descrierea templelor (no spoiler needed!), menționând că pe lângă Angkor Wat mai sunt încă 3 de vizitat, toate spectaculoase și cu un aer de ”Indiana Jones” mai acut decât al filmului în sine. Construite pe la anul 1100-1200, se pare cu o armată de oameni (70000) și de elefanți (3000), pe la 1500 și ceva au fost abandonate, capitala mutându-se unde e și astăzi, la Phnom Penh. Asta în principal datorită atacurilor Siam-ului (Thailanda de azi) care, se pare, a fost un jupân prin zonă multe sute de ani (cam ca Imperiul Otoman în Europa orientală). Asta a făcut ca templele să stea uitate 350 de ani în jungla, fiind redescoperite (sigur nu în forma de astăzi care a cerut și multă muncă de reconstrucție) abia pe la 1860. Asta a presupus integrarea vegetației junglei cu templul, existând și acum câțiva copaci de peste 300 de ani care ”îmbrățișează” templele și a căror îndepărtare ar pune în pericol siguranța clădirilor.

Altfel, poliția și armata cambodgiană iau foarte în serios paza complexului cu un perimetru de 5km, practic delimitat de un șanț de apă de 3 m adâncime, dar, ce noroc, fără crocodili ! Și asta pentru că există o piață foarte lucrativă, mai ales in Thailanda dar și internațional (Sotheby,, Christie, anyone?), de capete de statui cambodgiene, majoritatea statuilor din complex fiind astăzi decapitate.

Revenind, or avea templele aer de ”Indiana Jones”, dar omul n-a pus pe acolo piciorul vreodată. A pus însă (și nu numai piciorul ) Angelina Jolie în ”Tomb Reider – Lara Croft”, filmat în locație, pe care o poți recunoaște cu ușurință dacă ai văzut filmul.

Închei menționând că peste 50% din succesul unui tur se datorează ghidului. David al nostru (35 de ani, ziua ”ghid de limba engleză” – cum se prezenta, ITst după amiaza/seara) a fost la înălțime. Dincolo de templu ne-a prezentat foarte plastic secvențe din trecutul apropiat al Cambodgiei. Când tatăl ți-a scăpat ca prin miracol de gloanțele Khmeriilor roșii, fiind ascuns de mama sa într-o ladă și spunându-i-se să nu iasă de acolo orice ar auzi, restul familiei fiind împușcată, bănuiesc că e greu să uiți istoria recentă. Iar când prietena ți-a murit în spital din cauza unui șoc provocat de antibiotice, ”doctorul” responsabil neavând calificare ci doar o diplomă cumpărată, pare că nici prezentul nu te lasă în pace, nu numai trecutul apropiat.

Iar ca o coincidență incredibilă cu România de azi, David povestea că în școală nu se studiază perioada khmerilor roșii, mulți profesori având un trecut legat de mișcare, pe vremea când erau tineri. Corespunzător, tinerilor sub 30 de ani li se pare cool să se îmbrace în negru și să-l imite pe Pol Pot, necunoscând istoria timpurilor respective. ”Pe vremea când eram suverani și dictatura era bună!” are deci mai multe fețe, iar chestia asta pe mine n-a făcut decât să mă deruteze și mai tare, ne putându-mă hotărî la finalul zilei de unde sare aventura…dintre ruinele templelor, de pe ecranele Hollywood-ului sau din istoria recentă și din viața de zi cu zi a cambodgienilor.