日本 (Nippon)

“Trăim viața la plăcere”

Sakura, Kamikaze, sake, Yakuza, samurai și așa mai departe. Toate făcând parte din seria de branduri, mai mult sau mai puțin informale pe care Japonia le-a exportat, erau baza mea pentru călătoria asta.

Călătorie care a început într-un foarte cool și automatizat mod, pe la 4 diminerața în Sydney: tras ușa hotelului după mine (genul de hotel care avea recepție de la 9 la 5 și tot ce se întâmpla în afara programului ăstuia era „unmanned”), băgat cheia în „collection box”, așteptat cam preț de 10 minute Uber-ul programat cu o seară înainte, condus pe niște străzi pustii și voila, în nici 30 de minute am fost la aeroport. Aici însă susurul cristalin al călătoriei mele a făcut ceva turbulențe, dând peste o combinație deloc rară pentru mine: airport check-in și ceva probleme cu potențiali teroriști, exact în ziua și în orașul în care de obicei mă aflu. În paranteză fie spus, în august 2006 mă aflam într-o călătorie din insula Jersey la Madrid, când speriați de o alertă teroristă autoritățile ne-au check-in absolut, dar absolut tot ce aveam la noi, intrând in terminal doar cu pașaportul și portofelul. Și nu, nici măcar cărțile nu au fost permise. În ziua aia s-a născut celebra regula “fără lichide la bordul avionului” , regulă care deși înmuiată, ne bântuie și azi. Dar despre asta cu alta ocazie. Și de data asta scenariul se repeta, o celulă teroristă din Sydney fiind anihilată cu o seară înainte și drept consecință check-in-ul de la aeroport a fost ridicat la nivel de check-in de Casa Alba, 1600 Pennsylvania Avenue, etc. Se pare că băieții aveau ceva glume cu avioane în flăcări, un tip de umor pe care australienii (altfel haioși și destinși) nu l-au prea apreciat. Văzând coada de la check-in de genul “1988, s-a bagat carne, undeva prin Drumul Taberei” mă întrebam, amintindu-mi de experiența din 2006, ce regulă nouă în călătoriile aeriene va mai născoci situația de față? Și oricum în ritmul ăsta părea că ne îndreptăm către cea mai sigură rețetă a siguranței aeriene “fără pasageri”, la fel cum cea mai sigură metodă contraceptivă este “fără sex”. Revenind însă, la check-in-ul bagajelor, tipul de la ghișeu, într-un foarte clar și ordonat stil anglo-saxon, ne-a informat că dacă nu vrem să îmbătrânim la coada cu pricina putem merge la un alt punct de control de securitate, undeva pe la parterul aeroportului (un etaj mai jos). Era un punct folosit în general de personalul navigant, dar care, sub presiunea evenimentelor a trebuit făcut public.

Acolo am avut norocul să fiu selectat „randomly” pentru clasicul control de substanțe explozibile a bagajului. Haios a fost că tipul de la securitate (firmă privata nu SRIst ca la noi), mi-a pus sub nas un A4 laminat, plin cu articole de lege și cu o stemă a Majestății Sale în josul paginii și m-a rugat (semăna mai mult cu un ordin) să citesc. Acum serios vorbind, mi-a trecut prin cap sa fac EXACT asta, ceea ce însă ar fi blocat coada aia cel puțin 10 minute (citit plus întrebările pe care le-aș fi avut cu siguranță cu privire la textele alea de lege). Am ignorat însă dreptul meu la o informare amănunțită asupra celorlalte drepturi pe care le aveam și i-am confirmat rapid tipului că poate să controleze ce vrea. Ceea ce a și făcut, luând o proba de praf nu numai de pe dar și din bagaj. Atunci mi-am dat seama că în Australia partea de control “random” pentru substanțe explozive nu prea e rutină, din moment ce s-au simțit datori să se justifice în fața fiecărui călător cu regulamentul din spate și fusese probabil introdusă in urma evenimentelor din ziua anterioară. Cum ar fi ca pe Ben Gurion , înaintea controlului de securitate să ți se predea un curs de drept constituțional ?

Fast forward, după o escala in Coolangatta (ce cool nume de locuri au australienii. Am menționat că în Sydney am stat in Wooloomooloo?) și îmbarcarea într-un B787 Dreamliner nou nouț al lui Jet Airways, am purces spre Tokyo. 8h trec repede, mai ales când te joci cu ferestrele de la avion, care pe lângă că sunt mai mari cam cu 20% decât cele ale unui avion obișnuit, au și un sistem de închidere care nu are jaluzea ci un buton care face geamul mai negru sau mai transparent. Funcționează !

 

Din când în când era interesant de „făcut punctul„. Adică pur și simplu să vezi ce petec de pământ este ăla peste care tocmai treci, ce insulă, țară sau chiar continent.

 

Aterizarea în Tokio, pe Narita (bad choice, Haneda e mult mai aproape de oraș) a avut loc exact la apus. Primul șoc al Japoniei l-am avut în sala de control pașapoarte, încercând să mă conectez la WIFI-ul aeroportului. Pe tot ecranul telefonului meu erau numai litere japoneze. Cum s-o fi zicând în japoneză „connect, „accept” „I agree” etc, n-am apucat să învăț, pentru că una din hostesele care primeau călătorii, îi ordonau și îi pregăteau pentru controlul pașapoartelor, mi-a curmat suferința apăsând pe un „icon” al ecranului telefonului meu în timp ce eu îl contemplam cu un amestec de confuzie și panică crescândă. Și că am menționat hostesa, da, în Japonia japonezii se asigură că fac tot ce pot pentru ca non-japonezii să respecte cât mai exact regulile lor și să îi perturbe cât mai puțin, așa că în locuri cu mare afluență de străini plantează ajutoare care sa mențină armonia locului.

bty
Welcome to Tokyo!

Odată ieșit din aeroport m-am încordat pentru a lua în piept lumea hieroglifelor și a aglomerației. Inițial orașul pare de neînțeles, revărsarea de culoare, desene, lumini, oameni grăbiți, agitație și trafic fiind unică în felul ei. Nu pentru ca nu o au și alte orașe, dar pentru un european exotismul locului combinat cu dimensiunea sa îl fac complicat (dacă ai mai avut experiențe în locuri similare) sau chiar copleșitor (dacă n-ai mai avut). Alfabetul (de fapt sunt alfabete aveam să aflu), oamenii, obiceiurile lor, parcă de pe alta planetă, îți dau o senzație inițială de complicat și greoi. Dar senzația dispare repede și am înțeles rapid că în fapt locul este foarte ordonat, structurat și logic, lucruri fără de care complexitatea sistemelor și a vieții în general i-ar doborî până și pe localnici. Japonia este bine semnalizată, chiar și pentru un străin, existând semne relevante în engleză peste tot acolo unde e nevoie de ele.

Și pentru că am amintit de obiceiuri, ele nu sunt atât de ciudate în sine, ci ciudățenia lor vine de la simplul fapt că ele chiar există. Ca în bancul cu girafa, care descrisă fiind e de acceptat, dar abia când o vezi în realitate devine cu adevărat ciudată. De exemplu la metrou se stă la coadă, cum stai la coadă la bilete la cinematograf. Mai mult, sunt trasate pe peron marcaje în dreptul cărora să se formeze coada. Și chiar așa se și întâmplă! Oamenii se supun ordonat și conștiincios tuturor restricțiilor și regulilor, spre uimirea devenită deja proverbiala a tuturor străinilor care le vizitează țara. Iar lucrul acesta mă face să cred că în realitate japonezii fac un efort uriaș pentru a gestiona afluxul de turiști într-un fel în care să le minimizeze disconfortul și să le protejeze pacea socială și personala, care sunt aproape autistice. Dacă în Franța, Spania sau SUA turiștii sunt „de-ai noștri”, oameni care au venit să își cheltuie banii la noi și cărora putem să le arătăm și să ne mândrim cu ce avem noi mai interesant, în Japonia nu sunt așa. Sunt turiști, punct! Adică “străini care vin să ne viziteze și să ne înțeleagă, dar care sunt atât de diferiți de noi, încât tot ce fac este să ne perturbe și să ne complice viața. Dar pentru că suntem o națiune curioasă și pentru că am înțeles pe parcursul istoriei că izolarea nu e chiar cea mai bună opțiune, îi tolerăm și îi gestionăm așa cum facem cu multe alte lucruri, de la tehnologie la natură. Welcome to Japan! “. Cam așa îmi închipui monologul din mintea japonezului mediu când are de-a face cu turiști, dar evident “orice asemănare cu situații și persoane reale este cu totul întâmplătoare“.

Reluăm…drumul până la apartamentul închiriat pe AirB&B a durat 2h1/2 , dar lucrul ăsta nu a făcut decât să facă și mai uman Tokio-ul pentru mine. Apartamentul fusese rezervat prin martie și după o corespondență minimală dar foarte exactă cu gazda, Hiroto (un tip pe la vreo 30 de ani care locuise și studiase in Canada), toate detaliile au fost stabilite foarte clar, exact și la timp. Știam deci unde și cum trebuie să ajung, dar chiar și așa recunosc că atunci când am ajuns la adresa indicată am avut un sentiment de mare satisfacție. Părea ca eu personal am îmblânzit orașul. Adică, cum ar veni, la urma urmei tot ajungi oriunde în orașul asta dacă vrei. E doar un București mai mare. În realitate singurul meu merit a fost că știam să folosesc un smartphone. Fără el aș fi dormit în gară probabil. Mulțumesc Google, Airbnb, Facebook, etc etc

Apartamentul lui Hiroto era mai degrabă o garsonieră mare (foarte mare după standarde japoneze) situată la etajul 13 al unui bloc cu vreo 16-17 etaje care părea, surprinzător, a fi cel mai mare din zona. În paranteză fi spus japonezii nu au clădiri de genul New York sau Dubai. Un zgârie nori tipic in Japonia rar trece de 30 de etaje (zona de centre afaceri din fața Palatului Imperial fiind tipică în sensul ăsta). Da, Tokio e un oraș modern, dezvoltat (și) pe verticală, dar nu e un oraș trufaș ( the biggest, tallest, etc) de genul Dubai sau Shanghai. Un aspect pe care l-am constatat un pic mirat dar care, într-un context mai larg al lucrurilor, are foarte mult sens. Spiritul poporului japonez și complicațiile pe care i le oferă natura explică (pentru mine cel puțin) destul de clar infuzia de modestie din arhitectura locului, alegerea fiind în mod evident conștientă, nici banii și nici capabilitățile manageriale ale japonezilor neîmpiedicându-i să construiască la o adică un Dubai „și mai”.

 

Pentru mine, revenind la apartamentul lui Hiroto, highlight-ul a fost tatami-ul. Greu să îți închipui că poți dormi pe jos mai bine decât într-un hotel de 5 stele. Și totuși așa a fost. În plus am avut și avantajul de a simți într-un mod mult mai rafinat si intim cutremurul de vreo 5.2 grade de pe la 1h30 dimineața. Atunci când ești întins direct pe podea ai și o experiența “nemijlocită”, ca să zic așa, cu undele seismice. În cazul ăsta patul, picioarele lui sau salteaua nu mai sunt capabile să atenueze sau să distorsioneze legănatul atât de familiar al unui cutremur decent, ceea ce amplifică un pic senzația. De fapt, vorbim de mai multe cutremure decente, pentru că al doilea, ceva mai mic, a urmat pe la 5 dimineața. Dar dacă e un loc în lumea asta unde un cutremur să nu producă nici cea mai mica îngrijorare, atunci ăsta e Japonia. Un câmp de antrenament perfect pentru toți cei care vor să se obișnuiască cu “the big one”, care fără îndoială ne va lovi mai devreme sau mai târziu. De România zic acum!

Și ca să închid cu apartamentul lui Hiroto, n-am găsit fier de călcat în el (ciudat pentru că preferi Airbnb tocmai pentru detalii de genul asta), dar a compensat cu un gândac mare în bucătărie. Acum de gândac nu prea pot să îl acuz. Putea veni de la oricare dintre vecinii lui (la 16 etaje existau destule posibilități). Dar de lipsa fierului de călcat pot. Și o mica performanță cu care vreau să mă laud: am reusit să spăl cu mașina de spălat rufe care avea în totalitate numai inscripții în japoneză și era, constructiv vorbind, cu totul altfel decât cele pe care le stim noi europenii (+americanii). Clasica butadă “I am an engineer, trust me” se pare că a funcționat de data asta.

bmd
Asta e cuptorul cu micounde doar. Sa vedeti masina de spalat rufe….

În prima zi în Tokio nu se putea rata cea mai aglomerată intersecție din lume , Shibuya, de care eram foarte aproape, (a corespuns așteptărilor)

IMG_20170801_120659
The mother of all crossings

și Meiji Jingu Shrine (mai autentic japonez și mai puțin turistic decât intersecția, dar iți faci treaba cu el ca turist).

IMG_20170801_141726
Meiji Jingu Shrine…big deal!

În Meiji Shrine m-a impresionat (plăcut) respectul pe care producători de sake, la concurență cu cei de vin (producători de vin in Japonia?!!) îl arată shrine-ului. Câte un perete de butoaie din fiecare băutura reamintesc tuturor că religia, împaratul și business-ul au întotdeauna un lucru în comun : “relationship-ul”.

 

Zilele următoare pe lânga to do-ul clasic de turist (Tokyo Tower, Palatul Imperial, Downtown Tokio etc) am avut și câteva experiențe spontane.

 

Una din ele a fost o expoziție aniversară a studiourilor NKH (un fel de ProTV autohton, de care prin anii ‘90 si 2000 mă loveam tot timpul la hotelurile mai răsărite, fiind un “must have” în lista de canale pentru pretențioșii oameni de afaceri japonezi).

 

Expoziția, un mix de memorabilia, experiențe media si digitale ad-hoc, live-uri și buletine meteo prezentate în studio de vizitatori, multe mascote desenate, 3D sau chiar vii pentru copii (copiii japonezi fiind înnebuniți după așa ceva), a fost un extra pe care l-am apreciat foarte mult, ajutându-mă pe mine cel puțin, să înțeleg mai bine mentalitatea japoneză.

 

În primul rând organizarea impecabilă. Traseul de vizitare al studiourilor și ghidarea vizitatorilor erau foarte bine puse la punct. Practic în fiecare moment în care ți-ai fi putut pune o întrebare despre direcția de urmat sau despre ce ar trebui să faci, apărea imediat o persoana care practic iți răspundea instant la întrebarea nepusă, ghidându-te către următoarea secțiune. Nu vorbeau, dar zâmbeau, se aplecau politicoși și îți indicau prin gesturi foarte clare calea de urmat. O abordare de tip “big brother” foarte neintruzivă, dar în același timp foarte eficientă.

În al doilea rând modul cum privesc trecutul mi s-a părut foarte japonez. De exemplu în “timeline-ul” televiziunii partea dintre 1935 si 1950 era foarte succint amintită. Se vedea că ar fi preferat să nu fie deloc, dar o minimă decență i-a împiedicat să o sară, fiind probabil conștienți ca „deloc” era mult mai grav decât “puțin”. Un mod sincer de rememorare și oarecum plin de regrete, dar în același timp mândru de a-și fi asumat trecutul. Ca și cum “am discutat ce era de discutat, am stabilit ce era de stabilit și acum gata, discuția e închisă și mergem înainte ”.

Un alt exemplu de „niponism” este și modul cum promovează și gestionează mascotele, acestea fiind prezente cam peste tot prin Japonia, orice organizație cât de cât serioasă având una. Pană și ambasada Israelului și lansat de curând mascota. Copiii cel puțin sunt disperați după mascote, dar se pare că pasiunea nu-i părăsește nici ca adulți.

După studiourile NKH experiențele locale au continuat, de data asta luând forma unei cafenele cu pisici. Practic o cafenea în care intri pentru 1/2 h sau multiplu de perioada asta și unde pe lângă consumație mai ai și un alt fel: poți mângâia pisicile. Dacă nu consumi, nu plătești, dar mângâiatul de pisici îl plătești oricum. E baza minima sub care nu poți “consuma”. Evident intri descălțat (ca în multe alte locuri din Japonia) și ești rugat să nu faci gesturi bruște care să sperie sau să streseze pisicile. Din nou, nu experiența sau idea în sine sunt incredibile, ci faptul că japonezii chiar AU FĂCUT-O.

 

Cum la fel de haios a fost să văd în centrul Tokio-ului (primii) opriți la stop un grup de 4 amici cu karturi (cam cum ar opri la noi 4 motocicliști), foarte naturali și destinși sau în aceiași notă să văd gunoiul în așteptarea gunoierilor scos în pungi pe stradă, peste care se puneau niște plase pentru a nu le desface și împrăștia vântul.

bty
Să vină gunoierii!

Toate astea având ca singur element exotic faptul că există și nu faptul că s-ar fi gândit cineva la ele.

Și că a venit vorba de gunoi, pe strada în Tokio nu am prea văzut coșuri de gunoi. Asta pentru că japonezii nu mănâncă și nu beau pe stradă (este considerat nepoliticos), iar dacă totuși se întâmplă să aibă ceva de aruncat , îl pun in geanta și îl arunca acasă. La fel, nici fumatul nu este acceptat pe stradă, dar nu au nicio problemă ca înainte sau după masă să iți aprindă o țigară în restaurant. Până nici pentru asta nu-i pot condamna sau nu-i pot cataloga ca ciudați. Fac de fapt ceea ce milioane de europeni ar vrea să facă, dar nu pot :).

 

Și de la restaurante (unde nu, nu se dă bacșiș) trec la mâncare în general. Pe scurt după vizita la Tokio am devenit fan-ul mâncării japoneze. Nu, nu sushi (nu mi-a plăcut niciodată pentru că are prea mult orez) dar sashimi, satay, ramen, tofu, alge, boabe de soia etc au devenit de departe favoritele mele pentru o dieta ușoară, dar super gustoasă și sățioasă. Dacă îi vezi pe japonezi mâncând începi să înțelegi de ce nu sunt grași și de ce trăiesc atât de mult. În primul rând nu mănâncă greu, alimentele fiind în general fierte sau crude. Au și chestii prăjite dar nu ca în bucătăria chineză și în niciun caz ca în cea europeană. În al doilea rând porțiile sunt mici, bolurile, cutiuțele si caserolele având dimensiuni care pentru un european sună a invitație la foame. Dar nu e deloc așa. Într-un fel care îmi scapă porțiile reușesc întotdeauna să te sature. Și vorbesc de mine care nu sunt un timid când vine vorba de mâncare. Așa că după primele cumpărături (când luam x2 sau x3 din fiecare cutiuță) m-am ajustat rapid la politica “o porție pe masă”. Fără probleme și fără regrete. În al treilea rând mâncând cu bețișoare efortul e mai mare, îmbucăturile mai mici, timpul de mâncat mai lung, iar cele 10 minute necesare creierului să realizeze că e sătul te prind încă mâncând. Exact cât comanda “stop” să aibă un efect. Mare diferență față de porțiile noastre mari europene sau cele de tip “gigantus americanus” , mâncate cu cupa excavatorului (furculița sau lingura), în 5-7 minute, mult înainte ca creierul să se fi prins de fapt ce se întâmplă. În plus grăsimea e „din partea casei” la bucătăriile occidentale, iar sarea și zaharul sunt semn al rafinamentului culinar, mare diferență fața de alimentele japoneze, neutre din punctul ăsta de vedere. Și în al patrulea rând mâncarea in Japonia este foarte ieftină (vorbesc chiar la standarde românești de preț), foarte proaspătă, gustoasă și disponibilă în foarte multe magazine . Ca atare fără să fi nevoit să gătești sau sa faci flick-flack-uri eco și bio, poți avea un regim alimentar de senzație. Aproape că mă pune pe gânduri când mă gândesc la butada : „Ieftin, repede și bine nu se poate simultan. Doar câte două!”. Pare că mâncării japoneze îi ies toate 3 dar e o excepție în Asia, pentru că n-am putut spune același lucru, ulterior, despre celelalte tari asiatice vizitate (HK, Malaysia sau chiar India). Ba chiar în Malaysia singura mâncare ”ready to eat” era tot cea japoneza, fiind clar ca este mai degrabă reprezentarea unui fel de viață („trendy type of thing”) decât a unei tendințe culinare.

bty
Mâncăm și noi ceva?

De la mâncare la oameni. M-am documentat înainte de apleca în Japonia dacă exista japonezi albi. Albi ca mine adică, fără o mamă, bunică sau străbunică japoneza, coreeana, chineză etc. Alb așa cum e definită rasa caucaziană, cu ochii mari și pielea albă. Exista! Sunt albi naturalizați în Japonia după ce au locuit acolo foarte mult timp. Au pașaport japonez adică. Pentru asta însă vor fi trebuit să renunțe la orice altă cetățenie aveau și să își ia și un nume japonez. Așa că dacă alb japonez exista, Popescu japonez cu siguranță că nu. Ce m-a surprins a fost modul în care povesteau ei, albii, cum japonezii i-au sprijinit în obținerea naturalizării. Fără patimă, birocrație inutilă, rasism sau naționalism mascat, oamenii își fac treaba și aplică regulile, care la rândul lor sunt logice și nepărtinitoare. Dar ca să ajungă aici străinul respectiv trebuie să fi stat ceva timp în Japonia și să se fi integrat deja. Iar asta pare partea cea mai complicată. Am văzut străini în Japonia (și aici nu mă refer la turiști), în general din țări asiatice, din Indochina, China sau chiar din zona Birmania, Bangladesh. Chiar și ochiul meu neexperimentat de european putea vedea clar că nu sunt japonezi (japonezii fiind net diferiți , fizic vorbind, chiar și decât chinezii sau coreenii, vecini lor, cu atât mai mult față de restul popoarelor asiatice). În general serveau în restaurante (unele fiind chiar restaurante cu specific altul decât japonez) sau vindeau lucruri pe stradă. O făceau foarte profesionist, curat și aranjat, dar chiar și așa păreau că nu sunt mulți și că își desfășoară permanent activitatea sub amenințarea apariției poliției, care probabil nu permite astfel de activități. De altfel am și asistat la o scenă când, un vânzător ambulant de umbrele (avea marfa pe un fel de bicicletă), în plină campanie de vânzări pentru că începuse ploaia, a trebuit să evacueze rapid locul la apariția unui polițist pe o motocicletă.

bty
Deci semne clare pentru ce, cine și când pe peron…și “just in case” cineva care se și asigură că EXACT așa se va și întâmpla!

O altă aparentă ciudățenie, care inițial m-a contrariat, a fost pasiunea japonezilor pentru “gacha”. Gacha astea sunt în esență exact ca surprizele din ouăle Kinder: o capsulă de plastic în care se găsesc mici jucării sau brelocuri, unele foarte haioase și foarte realist făcute (o halbă de bere cu bere înspumată în ea, un sushi, etc). Costă cam un euro și le poți lua de la automate care au gacha-urile grupate pe teme. Spun că inițial m-a contrariat pentru că ulterior am reralizat că și excentricitatea aste se încadra de fapt in “pattern-ul” pe care l-am descoperit la multe ciudățenii japoneze: japonezii au pus în practică ceea ce alții și-ar fi dorit cu siguranță dar n-au avut curajul sau determinarea să o facă, spărgând ceva convenții sociale. Întreabă orice copil din Europa, Africa, Asia sau America și o să îți spună același lucru: surprizele Kinder sunt cool și ar vrea cât mai multe. Dar pentru că vin cu un ou de ciocolată care e scump sau care te limitează la câtă ciocolată poți mânca, se mulțumește cu ce are. Ei bine japonezii au zis să dea deoparte contextul (oul de ciocolată în cazul ăsta) și să ia esența (surpriza carevasăzică) de care să se bucure cât mai mult. Și o fac la orice oră și  în orice loc public, aproape ca o terapie contra stresului. Te-a suparat iubita, ia un gacha, te-a enervat șefu’, mai ia unul, a pierdut echipa favorită de fotbal, gacha din nou etc. Ați prins idea!

bty
Dau surprize la tot cartieru’…fără ouă!

Din ce în ce mai mult îmi pare că Japonia, aparent foarte așezată și convențională este exact opusul: țara în care oamenii n-au nevoie de prea multe justificări pentru a lua de la viață ce e bun!

Și la final aș dori să îi fac un compliment șoferului de pe Uber-ul care ne-a dus la gara de unde luam trenul spre Narita, în ultima zi. Dar zic că mai bine să vorbim despre Uber în general într-un alt capitol. Nicio călătorie în jurul lumii în ziua de azi nu mai are cum să ignore Uber-ul. Și de aia nu o să o fac nici eu.

Tokio în trei zile este ca vizitarea Mall-ului Băneasa în 5 minute. Asta nu înseamnă însă, nici în Tokio și nici în Băneasa, că scurta vizită nu poate lăsa urmări financiare. Dar nu despre asta este vorba, ci despre ce s-ar mai fi putut face, însă e lăsat pe data viitoare : să mergi la un onsen, să vezi muzeul Ghibli (manga kinda stuff) care se poate vizita numai cu rezervare și bilete achiziționate pe net, să mergi în piața de pește, să manânci un fugu gustos și bineînțeles să te urci pe Fuji.

Dar cum am de gând să mai ajung în Japonia, am păstrat câte ceva și pentru data viitoare.

さようなら ! (Sayonara!)

Advertisements